MIHAI VOINEA

Un om şi mai mulţi copii

2009-06-05T13:24:00.000-07:00

Copilăria e departe, iar fotbal mai joc cel mult o dată pe lună. De fiecare dată mi se pare că obosesc prea repede, că respir greu şi că nu mai am putere să dau în minge. Uneori asta mă face să mă gândesc că am îmbătrânit, alteori că nu mai sunt copil. În drum spre casă, sfârşeala din tot trupul se topeşte într-un fel de melancolie amestecată cu miros de transpiraţie.

Eram în clasa a patra când pe terenul din mal s-au construit primele porţi cu bare de lemn, special făcute pentru un meci cu şcoala de la Bâsca. Profesor de sport era o femeie suplinitoare, aşa că echipa şcolii au ales-o ăia dintr-a opta. Am prins un loc în primul unsprezece după un duel ciudat cu Țuţu, un vlăjgan dintr-a şasea, nefiresc de bine clădit pentru vârsta lui. Āia mai mari ne-au pus să ochim o poartă făcută din pietre şi aflată la vreo 20 de metri distanţă. Eu am şutat printre pietre, Țuţu a tras pe lângă şi aşa s-a scris istoria. Am fost cel mai mic de pe teren şi am dat golul de 3-2. Gol cu capul, direct la vinclu. Şi astăzi mai cred că a fost o minune.

Restul anilor au curs de la sine. Dimineaţa la şcoală, după-amiaza pe terenul din mal. Un meci dura între 3 şi 5 ore - depinde cât de repede se înnopta - şi avea de toate: driblinguri, preluări perfecte, gafe, ratări monumentale, faze controversate, divergenţe asupra scorului, înjurături, momente amuzante şi, uneori, chiar şi bătăi. Terenul ăla era regatul nostru. Cunoaşteam fiecare ridicătură de pământ, fiecare groapă, fiecare buruiană crescută pe pământul arid şi eram convinşi că nici măcar Brazilia lui Bebeto şi Romario n-ar putea să ne bată dacă ar veni să joace împotriva noastră.

Într-o după-amiază ca toate celelalte, l-am găsit pe nea Viorel pe teren jucându-se de unul singur cu o minge de cauciuc dezumflată. Când ne-a văzut, s-a oprit şi s-a aşezat în spatele uneia din porţi. Noi am început să ne ciondănim, cum făceam de fiecare dată înainte să începem să jucăm: “Pune-o pe voleu. Dă să trag una la poartă”, zbiera Didel. Marin Țiganu, aşezat între buturi,, îl îndemna pe Costică Cotici, poreclit în fel şi chip din pricina capului său de dimensiuni considerabile: “Târnă! Târnare, încearcă-mă cu un şut. Hai, mă, căpăţânosule, trage dracu odată!”. Costică Cotici, încălţat cu nişte adidaşi terfeliţi, cu două numere mai mari, a lovit mingea cu elanul său deşirat, trimiţând-o la vreo 30 de metri în spatele porţii. “Du-te după ea, căpăţânosu` dracu”, îl dojenea din poartă Marin Țiganu. Până să apuce Costică Cotici să alerge cei 30 de metri ne-am trezit cu mingea înapoi. Didel a tras şi el cu toată puterea, iar nea Viorel a sprintat din nou după minge. Ne uitam uluiţi unul la altul. Un bărbat trecut de 40 de ani era copilul nostru de mingi.
Am început să alegem echipele. Nea Viorel aştepta în spatele porţii. Costică Ciupic, probabil cel mai marcat de efortul pe care omul acela negricios şi puţin cocoşat, care ar fi putut să ne fie tată, îl făcuse alergând după mingile noastre, a înrebat politicos: “Nea Viorel, jucaţi?”. Răspunsul a fost scurt şi uşor entuziast, ca al unui copil timid care aştepta cu nerăbdare momentul potrivit pentru a se integra în gaşcă: “Joc”.
Începând din acel moment, nea Viorel a făcut parte din gaşca noastră. Când făceam echipele era ales printre primi pentru că pasa impecabil, de fiecare dată cu exteriorul. Stătea numai pe partea stângă a terenului, nu se amesteca în grămada pe care o formam în locul unde se afla mingea, respectând parcă nişte sarcini clare, dictate de un antrenor inexistent. Nu faulta niciodată, iar când greşea o pasă ridica mâna recunoscându-şi greşeala. Era mereu tăcut, doar la unele goluri striga dintr-o dată: “Ofsaid!”, iar noi îl apostrofam chicotind: “Nea Viorele, noi nu jucăm cu ofsaid aicea”.
Prezenţa lui ni se părea firească, iar absenţa - de neconceput. Niciodată nu ne-am dat seama cum făcea exact, probabil ne urmărea când ieşeam de la ore, pentru că locuia în apropierea şcolii, calcula timpul de care aveam nevoie pentru a ajunge acasă să mâncăm, să ne schimbăm hainele şi să ajungem pe teren. Întotdeauna ajungea la timp când se făceau echipele. Uneori îl găseam deja acolo, alteori venea cu câteva minute în urma noastră, în pas alergător, însoţit de un câine cenuşiu şi şutând în aceeaşi minge de cauciuc dezumflată ca şi cum ar fi driblat nişte adversari imaginari.

Nu-mi mai amintesc exact motivul, cred că a fost vorba de o acţiune organizată de şcoală, dar într-o după amiază pe la sfârşitul lui septembrie n-am mai putut merge să jucăm fotbal. A doua zi, Costică Ciupic ne-a anunţat: “Nea Viorel a fost ieri în mal. Mi-a zis tata că a trecut p-acolo şi l-a văzut. Se juca de unu’ singur cu mingea aia a lui dezumflată”. Ne uitam unul la altul amuzaţi şi fascinaţi în acelaşi timp. “Nu prea e sănătos, săracu”, a decretat Costică Cotici cu o atitudine de om matur şi în clasă s-a făcut linişte preţ de câteva secunde.
Ştiam cu toţii că nea Viorel nu era un om la fel ca toţi ceilalţi, o ştiusem din clipa în care se aşezase în spatele porţii, alergând după mingile noastre, dar ne era peste putinţă să-l numim în vreun fel. I-am fi spus nebun, dar pe atunci nu vedeam decât o conotaţie negativă în acel cuvânt şi nea Viorel nu ne inspirase niciodată ceva negativ.
Aveam cu toţii acasă taţi care, atunci când îi prindeam în toane bune şi ne vedeau cum batem mingea prin curte, începeau să ne povestească ce buni erau ei la fotbal în copilărie. Îi chemam să se joace cu noi măcar cinci minute, cum îşi cheamă copiii din filmele americane taţii să arunce cu mingea de baseball împreună, dar ne loveam de fiecare dată de acelaşi răspuns: “Lasă-mă, mă, nu mă mai cicălii şi tu. Ce, am dat în mintea copiiilor? Tu crezi că mie îmi mai arde să bat mingea când am atâtea pe cap?”. Continuam să ne jucăm singuri prin curte, alungând din minte gândul că ar putea veni o zi în care vom creşte şi mingea de fotbal va fi doar o amintire.

Noi nu prea ştiam ce să credem despre nea Viorel, dar lumea din sat avea o părere fixă despre el. Într-o după-amiază de duminică, neavând probabil ce să facă acasă, nea Ion “Profesoru” a venit şi s-a aşezat pe marginea terenului uitându-se la noi. Nu ne adunasem încă toată gaşca, eram vreo 6-7 care ne jucam. Ca de fiecare dată, nea Viorel era în spatele porţii, alerga dupa minge şi o şuta înapoi cu exteriorul ţintind bara transversală aproape de fiecare dată.
“Trage ăsta ca la 20 de ani!”, se miră de pe margine nea Ion. “Să vedeţi ce joacă cu noi, în fiecare zi e aici”, răspunde Didel, după care şutează cu sete în minge şi îl angajează într-o nouă cursă pe nea Viorel. “Cum să nu joace, mă? Āsta a făcut fotbal în tinereţe. I se zicea Pele, era cel mai bun de pe valea asta. N-a fost om prost, ajunsese mare la Bucureşti. Lucra în armată, da’ atunci la Revoluţie s-a ţăcănit. L-ar fi împuşcat pe unu chiar lângă el şi de atunci a rămas aşa şocat”.
Ne-am adunat în jurul lui. Nea Viorel stătea nemişcat la vreo 30 de metri în spatele porţii şi privea spre noi. Nu întreba de ce ne-am oprit, părea dispus să aştepte oricât un nou şut care să-l lanseze în alergare după minge. Ai fi zis că ascultă şi el ce povestea nea Ion, deşi era prea departe să audă. “Atunci l-a lăsat şi nevasta cu doua fete. Acuma stă cu mă-sa. Aia e bătrână, da’ e a dracu. Îl pune la treabă, îl trimite cu vaca. E supus săracu, nu zice nimic. Alţii, care sunt nebuni, nu te înţelegi cu ei. La fotbal îl lasă, că i-a recomandat şi doctoru’ să facă mişcare, să facă sport. Are şi el toanele lui. O dată a plecat mă-sa la câmp vreo trei zile şi când s-a întors l-a găsit tuns chel pe jumătate de cap şi pe jumătatea ailaltă cu păru mare”.

Într-un fel, lucrurile s-au schimbat după acea duminică. O parte din noi au început să îl strige nea Vio sau Vio, să îl apostrofeze la ratări şi să-l pună portar atunci când nimeni nu vroia să stea. Pentru omul acela negricios şi puţin cocoşat, nu se schimbase nimic. A continuat să joace fotbal alături de noi în fiecare zi. Stătea în poartă atunci când i se cerea, alerga după mingile şutate mult în afara terenului şi pasa la fel de bine cu exteriorul. Uneori, când obosea, se aşeza pe marginea terenului schiţând un zâmbet timid: “Mă odihnesc puţin”. Stătea şi ne privea cum jucam. Unii se arătau nemulţumiţi că s-a stricat echilibrul şi înjurau cu voce tare. Nea Viorel auzea cu siguranţă înjurăturile, dar nu spunea niciodată nimic. Poate nu înţelegea că îi erau adresate sau poate nu vroia să le bage în seamă. Trăsăturile feţei nu îi trădau nicio trăire interioară. Tăcea şi atât. La fel cum a tăcut şi atunci când Adiţă a răbufnit într-una din zile. S-a întâmplat ca după ce a reuşit să marcheze un gol, nea Viorel a ridicat mâna în sus şi i-a strigat: “Ofsaid!”. Adiţă l-a privit sfidător, răcnind pe un ton arogant: “Ce are ăsta, mă? E nebun? E nebun! Cum dracu să nu fie? El nu fute, nu nimic! Normal că nu e sănătos”.

Anii treceau. Barele de lemn ale porţilor se zguduiau tot mai tare sub apăsarea şuturilor noastre din ce în ce mai puternice. În clasa a opta, când profesorul de sport a programat un meci cu şcoala de la Bâsca, a trebuit să le schimbăm cu altele noi. Am mers la depozitul de lemne de lângă gară, dar sticla de ţuică furată de acasă de Costică Ciupic nu l-a înduplecat pe paznic să ne dea cei şase “căpriori” de care aveam nevoie, aşa că a trebuit să-i furăm ziua în amiaza mare. Am reuşit după o operaţiune ca-n filme şi am fugit cu lemnele pe malul râului, cărându-le câte 20-30 de metri şi culcându-ne pe burtă să ne odihnim atunci când oboseam.
Am ajuns cu ele în mal după vreo două ore de chin, bucuroşi dar şi al naibii de speriaţi după ce un om care traversa puntea întinsă peste Buzău a strigat la noi: “Mă, voi nu sunteţi sănătoşi? Ştiţi câţi bani costă lemnele astea? Fugiţi dracului cu ele că am văzut şi poliţia trecând pe aici acu vreo cinci minute”.
Onu a adus de acasă un ciocan şi nişte cuie, Costică Cotici o rangă, Didel un fierăstrău. Ne-am apucat de treabă şi în scurt timp a apărut şi nea Viorel. Nu-l mai văzusem niciodată aşa. Nu-şi mai găsea locul de bucurie. Se învârtea în jurul nostru ca un copil care se amestecă în treburile oamenilor mari şi ne dădea indicaţii pline de entuziasm.
După ce am terminat porţile, am trasat tuşele terenului cu rumeguşul pe care îl cărasem de la un gater din apropiere, iar la final nea Viorel ne-a chemat pe toţi şi a scos o hârtie din buzunar. “Vreau să vă arăt câteva din însemnările mele despre jocul de fotbal”, a spus. Ne-am strâns în jurul lui şi am început să ne dâm coate şi să râdem înfundat, pentru că folosea nişte cuvinte ca ale comentatorilor de la televizor. După vreo cinci minute, a fost întrerupt de strigătul ascuţit al unei femei bătrâne, slabe şi înalte: “Viorele, vino acasă că e aproape noapte”. “Vin acu”, a răspuns Nea Viorel abia perceptibil şi a plecat alergând încet, cu capul în pământ.

Foaia a rămas la noi, după ce Costică Ciupic aruncase mai mult la mişto: “Lăsaţi-ni-o nouă, să o mai studiem”. Era o coală A4 scrisă pe ambele părţi. Semănau cu notiţele unui antrenor de fotbal, deşi n-am văzut niciodată cum arată nişte astfel de notiţe. În capul paginii erau descrise pe scurt trei sisteme de poziţionare a jucătorilor în teren.

“2/4/4
Distribuirea coechipierilor în această formulă dă siguranţă apărării şi mijlocului. Dificultăţi va întâmpina atacul. Sarcini grele vor reveni celor doi care vor trebui să acopere tot terenul.
3/3/4
Formula clasică de joc atribuită în schema de mai sus. Apărarea este formată din patru coechipieri ce vor opri atacurile adverse. Mijlocul şi atacul vor trebui să lupte pentru obţinerea victoriei.
3/4/3
Mijloc puternic
Atac - bun
Apărare - bună
Joc de rezultat
Fantezia de joc va veni fireşte de la mijloc, care, superior numericeşte, vor aborda partida cu suflu şi seriozitate. Aportul fiecăruia şi tututor în ansamblu vor modifica jocul”

Sub însemnările despre cele trei sisteme se aflau alte notiţe scrise într-un stil foarte dezordonat. Ca şi cum cuvintele ar fi fost aruncate de cineva şi se lipiseră de pagină fiecare unde a nimerit.

“Formula elimină jocul haotic. Presupune un mijloc angajant, gata în orice moment să dea pase şi să ia iniţiativa.
Păstraţi-vă locurile şi respectaţi cu stricteţe sarcinile de joc. Nu vă angajaţi în jocuri individualiste care v-ar obosi.
Fantezia de joc a voastră va fi completată prin apariţiile colegilor din echipă.
Finalizarea este atributul atacanţilor care nu vor întârzia să o facă.
Analiza fotbalistică obiectivă/subiectivă
Analiza statistică
Vezi jocul lor
Vezi fazele la poartă
Vezi aportul oamenilor pe posturi
Vezi rigiditatea şi greutatea lor
Câte goluri înscrise
Câte ratări
Câte ofsaiduri
Câte centrări”

“Nu e prost, ştie el ceva”, a conchis Didel contemplând foaia de hârtie. Onu a aruncat o privire în direcţia în care plecase nea Viorel şi a rânjit dintr-o dată: “L-a chemat mă-sa acasă”. Ceilalţi au început să bată mingea, eu am rămas la marginea terenului cu hârtia în mână.
În colţul din dreapta sus erau scrise, cu creionul, două cuvinte: “ȚAMBAL - AREST”, iar pe verso se afla un text scurt care nu avea nicio legatură cu fotbalul.

“Viaţa, plan imaginar şi crudă realitate
- Vezi, eu realitatea o ştiu
- Planul imaginar – nu îl cunosc
- Desigur modificări multe în planuri
- hârtia suportă
- viaţa însă nu!
Planuri prea multe de muncă şi viaţă”

În stânga acestor rânduri, pe verticală, stătea scris cu creionul: “Nu umblaţi prea mult cu mâinile pe mici”, iar în colţul din stânga sus al foii se găsea cuvântul “haotic”. Lângă el era scrisă o propoziţie scurtă: “Tu ştii unde te duci?”.
De multe ori mă întrebasem oare ce gândeşte omul acela negricios şi puţin cocoşat care era diferit de toţi oamenii mari pe care îi cunoşteam şi aveam impresia că acel petec de hârtie era unica şansă de a afla. N-am ştiut însă ce să înţeleg din acel amestec ciudat de cuvinte. Poate că nu era nimic de înţeles sau poate că n-am fost eu în stare să o fac. Am crezut cu incăpăţânare în a doua variantă şi am păstrat acea bucată de hârtie sperând că voi putea pătrunde într-o zi în mintea acelui om care se comporta altfel decât toţi oamenii mari pe care îi cunoşteam.

Am câştigat meciul cu şcoala de la Bâsca la o diferenţă mare de scor. Nu-mi mai amintesc cine şi cum a dat gol sau cum am sărbătorit după aceea, dar îmi aduc aminte că nea Viorel a fost acolo. A stat tot meciul în picioare, pe marginea terenului, şi ne-a dat indicaţii. Se plimba de-a lungul liniei de margine şi dădea mereu din mâini. Ne făcea semn să ne retragem în apărare, să schimbăm partea, să ne demarcăm. Nu-l auzeam ce spune pentru că pe margine erau şi fetele care ne făceau galerie, iar el vorbea încet, ca de fiecare dată. A vorbit tot meciul, chiar dacă noi nu l-am ascultat nicio clipă, şi s-a bucurat la golurile noastre fără să gesticuleze. Doar lăsând capul în pământ şi zâmbind.

Pentru majoritatea dintre noi, anii de liceu au însemnat altă gaşcă şi alt teren de fotbal. Mai modern, cu bare de fier şi cu plasă în spatele porţilor pentru ca nimeni să nu mai fie nevoit să alerge după minge. Pe terenul din mal am mers din ce în ce mai rar, dar nea Viorel continua să fie prezent la timp de fiecare dată, chiar dacă nu ne mai putea urmări când ieşeam de la şcoală. Nu ne-am dat seama dacă afla de undeva că vom merge sau dacă pur şi simplu se ducea acolo în fiecare zi şi ne aştepta. La fel cum nu ne-am dat seama nici atunci când am renunţat să mai mergem deloc, dacă omul acela negricios şi puţin cocoşat a continuat să meargă pe terenul din mal, să se joace cu mingea lui dezumflată şi să aştepte copii care să tragă la poartă, iar el să poată alerga după mingile lor.

Povesti interzise minorilor

2008-10-28T15:33:00.000-07:00

Cand eram mic, credeam ca nea Neculai e un om bun. Vinerea parca in fata casei camionul pe care lucra si ne lasa pe toti sa ne urcam in el si sa stam pe rand la volan.
Uneori se intindea la vorba cu noi si asta ne placea cel mai mult. El nu era ca toti oamenii mari. Ne povestea cum futea el cate-o femeie si multe alte lucruri. “Nu va radeti, ma, - zicea. Ce, e de ras? Toata lumea fute. Cand m-am dus eu la biserica la un botez, am trecut la sfarsit sa-i pup mana la popa. Cand colo, ce crezi? Mana popii mirosea a pizda!”. Noi ne inroseam la fata de atata ras si il intaratam sa ne mai povesteasca. Cristi, care era copilul lui, radea si el, dar avea o privire mai altfel…
“Am intins-o pe o poiana si-am inceput s-o fut. A dracu’, era numa’ zorzoni de cacat la cur, iti pierea tot chefu. Mai dadeau si vreo doi caini tarcoale pe langa mine, da’ ce sa fac? Mai futeam la ea, mai rupeam cate-un zorzon, mai aruncam dupa caini si uite-asa mi-am facut treaba”.

Eram in anul I de facultate. Ma intorceam de la Bucuresti cu trenul care ajunge la 11 noaptea in Nehoiu. Spre capat, am ramas in vagon doar eu si Nicu Pis, personaj de legenda pe care il cunosteam din copilarie. Era olog si se deplasa cu ajutorul unor carje din lemn, dar asta nu il impiedica sa se bage la fotbal cu noi si sa-i faulteze cu carjele pe cei care indrazneau sa-l dribleze. De la Buzau pana la Patarlagele il ascultasem cum le povestea unor navetisti cat de tare se pricepe la poker. “Daca pe mine ma face unu la poker pe valea Buzaului, imi tai gatul. Intr-o noapte i-am luat 100 de milioane lu’ Gheorghe Stefan la han la Ciuta. A plecat dimineata negru la fata. Mi-a zis: n-am mai vazut vreunu sa joace ca tine!”. Ramas fara parteneri de discutie, m-a abordat imediat: “Ce faci, ma, de unde vii? De la Bucuresti? Cat mai merge o curva p-acolo?”. “Nu stiu”, ii raspund. Nicu Pis zambeste si ma priveste neincrezator. “Spune, ma. Pe unde le frecventezi, prin Militari, prin Colentina? Eu aveam pe Mosilor vreo doua bune rau, dar n-am mai fost de mult timp pe la Bucuresti”.
Discutia despre curve se incheie brusc. Nicu Pis scoate din sacosa un dvd porno cu o blonda pe carcasa si mi-l intinde. “Mi-am luat un film de la Buzau. O fi ca lumea? E de la Erotica. Data trecuta am luat unu de la Sex Plus si nu prea mi-a placut. Ma ma uit si eu cu vecina mea”, adauga Nicu cu un zambet de vagabond si sare la alta idée. “Acu vreo doua saptamani am prins o tiganca la mine in casa. I-am zis: daca esti cuminte, te fut numa’ in pizda si-n cur. Daca nu, iti dau si muie”. Trenul se incolaceste printre muntii asaltati de intuneric. In vagon sunt doar eu si Nicu Pis. Carjele lui de lemn zac intinse pe bancheta din fata noastra.

Anii au trecut si nea Neculai a iesit la pensie. Camionul cu cabina portocalie nu mai aparea vinerea in fata casei lui. S-a despartit de o nevasta si a luata alta mai tanara cu doi copii. Cand il intalneam, ii dadeam buna-ziua si atat. L-am redescoperit insa intr-o zi de toamna, cand mamaie l-a chemat sa repare un robinet. Dupa cateva replici formale, am devenit la fel de familiari ca pe vremuri si a inceput sa-mi povesteasca o discutie intre el si fiul vitreg, un pusti de vreo 16 ani. “Il intreb pe Bobi: ma, ai futut? Da, nea Neculaie. Pe unde intra mai bine? Imediat mi-a raspuns: pe la spate. Stia copilu’ domle!”. Incep sa rad, iar ochii lui mari si bulbucati i se umfla in cap de placere. Lasa jos o cheie de doispe si apuca alta de zece. Pe ulita trece un vecin. “Sa traiti domn inginer - striga nea Neculai - ati calcat gaina in dimineata asta?”.

O vizita la mamaie aduce mult cu lectura unui tabloid. Rubrica decese e de obicei cea mai interesanta si plina de picanterii. “Il stii pe Mitu de langa punte? A murit! Si el si Floarea, la doua zile unu dupa altu. I-a bagat pe amandoi in aceeasi groapa. Ea dedesubt si el deasupra. Acuma e multumit si Mitu, sta pe ea tot timpu. Zice ca o tabara si acuma batran”, povesteste mamaie si se porneste pe un ras din toti rarunchii. “Da, n-o lasa deloc. A povestit ea nu stiu cui”, mai intareste aia batrana.
“A murit si Mitica Galeata acu o saptamana. Mi se pare ca a avut ciroza. S-a umflat rau tare dupa ce a murit”. Mamaie face o pauza incercand sa-si stapaneasca rasul si sa poata continua cu parte care se anunta cea mai interesanta. Casca ochii si se concentreaza. “Cica i-a crapat si coaiele, asa rau s-a umflat. Daa, nu rade! I-a crapat coaiele! Am ras si eu cand am auzit si-am zis in gand: Doamne, iarta-ma ca rad”.

Au trecut si alti ani, iar eu mergeam tot mai rar pe la mamaie. Cand treceam, il vedeam uneori si pe nea Neculai. Ii dadeam buna ziua si atat. N-am mai stat de vorba, dar aia batrana imi povestea la fiecare vizita cate ceva despre el. “Neculai toata ziua e cu sticla la cap! Bea si doarme, incolo nu face nimic. Se cearta cu nevasta-sa. Aia e mai tanara, a inceput sa-l biruie. Cred ca-l si bate”, zicea mamaie si eu tot mai credeam ca nea Neculai e un om bun. Intr-o zi, insa, povestile despre el au depasit orice asteptare: “Maaa, asta a lu Neculai e gravida! E in cinci luni, n-a mai putut sa faca avort. Cum dracu o fi lasat-o, ca are 60 de ani! Rade toti p-aici”. Era prima veste despre nea Neculai care nu ma amuza. Prin minte imi treceau multe lucruri urate pe care viitorul lui copil avea sa le traiasca si, pentru prima data, am inceput sa ma indoiesc ca nea Neculai e un om bun.
La 61 de ani i s-a nascut al doilea fiu. “Sanatos si destept”, imi spunea mamaie despre copilul care, intre timp, implinise doi ani. A inceput sa vorbeasca si sa-i amuze pe cei din jur incercand sa-si strige tatal pe nume. Nea Neculai se amuza si el, iar ochii lui mari si bulbucati i se umflau in cap de placere. “Mai, iepurila”, zicea. “Striga-l, striga-l pe Neculai. Ia, striga-l, Neculaieee!”, il indemnau toti din jur. Copilul incepea sa strige din toate puterile, stalcindu-i numele: “Coaieee! Coaieee!”. Iar cuvintele rasunau ca o deviza a vulgaritatii care a marcat viata tatalui si a fertilitatii care a uimit intreg satul.

Deznadejdea invata in clasele primare

2008-09-26T14:42:00.000-07:00

Se poate intampla ca intr-o dimineata de septembrie in care pornesti sa cauti un instalator sa te trezesti intr-o scoala generala printre copii din clasele primare imbracati in uniforme. Un pusti firav care a sutat in bara transversala, un altul blond, cu ochelari, care necajea o fata incercand sa-i capteze atentia si alti doi copii care se harjoneau cu stangacie. Asta poate insemna o dimineata speciala cand te scoate din rutina care inseamna cititul presei pe calculator, televizorul ca un fel de papusa gonflabila care vorbeste si iti satisface nevoia animalica de a risipi iluzia singuratatii, dusul, masa si drumul spre Pipera.

In metrou te gandesti la copiii in uniforma. Ai amintiri. Ajungi la concluzia ca astia aflati la varsta claselor primare sunt o specie aparte. Par nehotarati in incercarea de a porni pe drumul decorat cu impostura al maturitatii. In orice situatie se comporta cu stangacie, ca niste actori prosti sub povara unor roluri mult prea grele. Nu stiu sa se ia la bataie, incolacindu-se prin colturile claselor ca niste adolescenti in calduri..Nu stiu sa le arate fetelor ca le plac, enervandu-le ca niste catei care se gudura prea insistent pe langa stapan. Nu stiu sa se bucure cand dau goluri pe terenul din curtea scolii, alergand haotic si sarind in sus ca niste animale scapate din tarcuri.

Copiii din clasele primare ar vrea sa faca multe, dar nu sunt buni la nimic. Prinsi undeva intre doua lumi, ar vrea sa fuga inapoi, dar toata lumea ii impinge inainte. Nu inteleg cand s-a petrecut schimbarea. Cand scoteau limba sau se strambau erau amuzanti, acum au devenit imaturi. Nu mai stiu cum sa recapete atentia pierduta peste noapte. Sunt deznadajduiti si mereu cuprinsi de stangacie. Ca niste actori prosti sub povara unor roluri mult prea grele…

Tu stii ce-i moartea?

2008-09-10T17:11:00.000-07:00

In seara asta tristetea mea este sinonima cu bucuria. Ca si cum mi-ar fi picat in mana un dictionar explicativ scris de un domn academician riguros si rigid care in mod total inexplicabil a avut o scapare si a inceput sa filosofezeze si sa cada in latura nepermisa a poeziei in momentul in care a definit cuvantul tristete. Nu stie nimeni ce s-a intamplat cu el si cum a putut face o asemenea gafa. Cand s-a descoperit greseala si era deja prea tarziu ca sa se mai poata indrepta ceva, colegii lui l-au privit cu un aer bizar si plin de ura. Asa cum privesti un caine care a fost bland si credincios ani la rand, dar intr-o buna zi a sarit la gatul stapanului si i-a infipt coltii in beregata. Nu stie nimeni ce s-a intamplat…

In anumite circumstante fotbalistul Ionut Stancu i s-a destainuit intr-o convorbire telefonica unui ziarist. “Trec prin momente grele, sunt numa’ rezerva, da’ ma antrenez si trag de mine. Daca esti corect cu viata, n-ai cum sa nu reusesti!”. Dupa aproape doi ani ziaristul se afla in tribunele stadionului Giulesti in timp ce Ionut Stancu, profitand de o anumita conjunctura, era titular in echipa Rapidului. Spre finalul partidei ziaristul a inceput sa strige din spatele laptopului asezat la masa presei: “Te agiti degeaba, Nelule! La mine nu treci clasa. Ai nota patru in ziar! Na, satura-te sa mai fi corect cu viata!”… A fost ultimul meci al fotbalistului Ionut Stancu ca titular in echipa Rapid.
Fara un motiv anume, ma gandesc ce o face oare la ora asta atacantul nigerian Yakubu Aegbeni.

In fiecare vara mamaie asteapta cu nerabdare venirea nepotilor de prin tari straine si mai ales a stranepotilor. Singuratatea e alungata cu tipete, harjoneli in stilul eroilor de desene animate si crize de precocitate care o uimesc si o ingrijoreaza in aceeasi masura. “Ma, asta micu trebuie dus la popa sa-i citeasca de domolire ca prea e iute! Numa asa face” zice aia batrana in timp ce taie aerul cu mainile in stil de karate. Apoi isi continua lamentarile: “Saracu, el n-a vazut bolovani p-acolo prin Italia. Cand s-a dus p-aici pe ulita, in loc sa se joace cu copiii ailalti i-a luat la bolovani. I-a mai ciuruit si masina lu Gaozel cu pietre! Trebuie dus la popa ca are el ceva de e asa!”.
Nu numai ala micu o ingrijoreaza pe mamaie, ci si Andrei, fratele mai mare, “pornit pe clasa a doua”. “Si astalalt e nervos tare. Intr-o zi s-a harjonit cu ala micu si-am vrut sa-l impac. El nu si nu, ca sa-l las in pace ca daca nu se duce si se arunca dupa pod in garla. Maaaa, i-am zis, tu stii ca daca te arunci in garla mori? El zice: si ce daca mor? Sa nu mai zici asa niciodata! Tu stii ce-i moartea? Tu stii ca daca mori te duci in pamant si nu mai inviezi? Pe el nici in cur nu-l durea. Zice: si ce daca? Aide curu vostru, numa prostii aveti in cap. Pe vremea mea nu era copiii asa…”
Spre sfarsitul lui august, nepotii si stranepotii se intorc in Italia. Mamaie ii saruta cu foc si se bucura in sinea ei ca a scapat de chiotele si de harjonelile care incepusera sa o oboseasca. Dar asta nu dureaza mult. Odata cu linistea se intoarce si singuratatea. Zilele incep sa fie mohorate si ploioase. Iar ei i se face iarasi dor de inceputul lui august…

Omul cu mustata se plimba tacticos pe digurile de ciment. Ceva il nemultumeste. Brusc, se incrunta si-l priveste taios pe Pintzoiu: “Ba, circarule! Baaa, iti dau de behai!” Pintzoiu se inroseste si pare usor speriat. Unul din prietenii lui il intreaba: “Ce zice, ma?” “Nu stiu - raspunde Pintzoiu - zice ca imi da de behai”.

La mamaie din Lunca toate lucrurile sunt la fel de cand le stiu. Tataie da cu matura si spala vasele, mamaie face cea mai tare ciorba din lume. Cand termina de dat cu matura si de spalat vasele tataie se aseaza pe scanul de la bucatarie si se uita pe geam. Dupa putin timp, se ridica si gaseste ceva de facut. Daca nu gaseste ceva de facut, se duce pana afara si se intoarce in casa.
Seara se uita la televizor. Multe emisiuni si-au trait ascensiunea, apogeul si decaderea sub privirile lor. “Surprize, surprize”, “Serialul Elodia”, “Nora pentru mama” si altele de care nu-si mai amintesc nici ei.
Ultima oara i-am gasit intr-un moment in care “mama lui s-a bagat peste ei si s-au certat din cauza ei”. “Uite la ea, pedeapsa! De ce nu lasa copiii in pace?” zice tataie, iar eu imi dau seama ca e treaba serioasa pentru ca el, de obicei, e mai indiferent cu treburile astea. “N-are cum sa se mai impace. Acuma e contra si aia si aia”, zice mamaie dand de inteles ca intre timp a intervenit si “mama ei”. “Mie de el imi pare rau, saracu. Plange mereu! O fi iubind-o, ca si cam seamana amandoi!”. Pret de aproape un minut se lasa liniste. Oamenii din televizor se cearta in continuare. “De ce s-or fi certand asa? Te duci la televizor sa te certi?” intreaba tataie pe un ton din care se intelegea ca astia n-au cum sa fie oameni seriosi daca s-au dus la televizor sa se certe. “Eee, le merge bine acolo! N-ai vazut mamele ce s-a ingrasat de cand au intrat in casa?”, ii raspunde mamaie. Eu nu zic nimic. Dialogul lor ma fascineaza cel putin la fel de mult pe cat ii fascineaza pe ei cearta oamenilor de la televizor.
Imi pare rau ca, intr-o zi, la mamaie din Lunca lucrurile nu vor mai fi asa cum le stiu eu dintotdeauna.
In urma cu cinci sau sase ani mamaie a facut un atac de cord intr-o noapte. Luminita dormea in camera alaturata. A doua zi a povestit ca mamaie s-a aflat pentru cateva minute intr-o alta lume. Se vedea ca minutele alea au marcat-o si totusi mai povestea ceva care parea sa o fi marcat la fel de mult. Zicea ca “nu l-am vazut niciodata asa pe tata!”. In noaptea aia tataie ar fi strigat printre lacrimi: “Nu ma lasa, Mario!”. Imi aduc aminte ca pe mine asta m-a impresionat cel mai tare din tot ce povestea Luminita. Iar acum cand scriu aceste lucruri mi se pare ca cel mai mare regret al vietii mele este ca n-am fost acolo sa-l vad pe tataie strigand printre lacrimi: “Nu ma lasa, Mario!”…
Imi pare rau ca, intr-o zi, la mamaie din Lunca lucrurile nu vor mai fi asa cum le stiu eu dintotdeauna.

Intr-o camera dintr-o casa aflata aproape de malul Mediteranei suntem mai multi si ne uitam la filmul Troia pe un DVD. Aseara am stat pana tarziu si am baut bere. Frate-miu si prietenii lui povesteau despre adolescenta lor. Despre cum vorbeau ei ca smecherii: “Salut, cioara!”, “Ce faci, cioara?”. Despre cate “panarame” faceau atunci. Bobitza povestea despre cum a futut-o el pe una si dupa aia i-a cumparat doua banane, Poleaca despre cum a vrut sa se pise in sapca plutonierului Capsuna, Titi despre cum a plecat cu friptura in buzunar de la un chef ca sa ii mituiasca pe aia la intrarea de la discoteca si tot felul de “panarame d-astea”. Ne uitam la film si comentam scenele cu bataie. La un moment dat, spre final, Brad Pitt o pupa pe una si dupa aia o priveste in ochi si era asa o scena d-asta de iubire. In camera nimeni nu mai comenta nimic, se facuse liniste. Si in linistea aia dintr-o dupa-amiaza sufocanta, intr-o camera dintr-o casa aflata aproape de malul Mediteranei, cuvintele lu Bobitza, rostite rar si apasat, au sunat cumva ca o replica dintr-un film: “Eu nu mai am sentimente, cioara!”

E tarziu. Ma intreb daca mai are rost sa adorm. Ma intreb daca au vreo noima toate cuvintele astea pe care le-am scris. In curand, intunericul asezat peste oras se va descompune in particule de praf si lumina…

Offline

2008-08-11T12:16:00.000-07:00

Reintoarcerea la Bucuresti si la internet dupa un concediu de doua saptamani petrecut la Nehoiu te poate face sa vezi semnificatii ascunse pretutindeni, chiar si in mesajele offline adunate in lista de messenger.

Neamtz ® (08.08.2008 18:22:44): vand sistem boxe 5.1 genius 110 w RMS ! pret 2 milioane ! contact ntz77

Manoiu Florin (06.08.2008 20:36:13): meci amical: CSM Rm. Vâlcea - FC Arges 2 Pitesti 3-0 (2-0). Au marcat: Boroiban, Ariel si Câju (pen.)

Teodoru Adrian Bogdan (02.08.2008 20:32:57): In seara aceasta cu incepere de la orele 21 Asculta si tu 100% Dance Nation cu Radu Raculescu si Dj dARe / ntra pe www.intensemedia.ro si da click la Asculta LIVE / Prima emisiune interactiva , suta la suta , informatii , muzica buna si tot ceea ce ai nevoie intr-o seara de weekend! Aceasta emisiune este o avanpremiera astfel ca in curand veti afla ziua de transmitere a 100% Dance Nation

Ivan Alexandru (01.08.2008 19:38:57): fifa?mass

Myster Guve (01.08.2008 00:14:26): http://www.youtube.com/watch?v=Ka_eBOpLP_g&feature=related

andrei calin (29.07.2008 19:37:10): An arab at airport: - Name? - Abdul AlRazhib. - Sex? - Three to five times a week. - No, no, I mean male or female. - Yes, male, female, sometimes camel. - Holy cow! - Yes, cow, dog, even sheep. - But isn’t that hostile? - Horse style, doggy style, any style! - Oh dear! - No, no, deer run to fast!

uncas_andrei craciun (05.08.2008 14:34:48): 10 Motive ca sa te duci dezbracat la munca 1. Seful tau zbiara tot timpul: “Vreau sa-ti vad fundul aici la ora 8!” 2. Profiti de radiatiile emise de monitor pentru a tebronza pe tot corpul. 3. “Mi-ar placea sa contribui si eu, dar mi-am uitat portofelul in pantaloni!” 4. E un mod original de a demonstra tuturor ca nu esti dotat doar intelectual. 5. Poti sa iti adaugi in sectiunea profesionala, pe CV-ul si asa exagerat, “Dansator exotic”. 6. Vrei sa vezi daca e intr-adevar ca in vis. 7. Colegii nu-ti mai fura pixurile dupa ce au vazut unde le tii. 8. Distragi atentia de la faptul ca ai mai venit si beat la serviciu. 9. Da un sens cu totul nou expresiei “Iti sta parul aiurea!” 10. Nu-ti fura nimeni scaunul

fiore_roo (30.07.2008 12:36:13): Pentru toti sinistratii din Moldova (Botosani, Iasi, Suceava,)!!! Ajutatzi si vetzi fi rasplatitzi , o sticla de ulei , un pateu o paine sau o sticla de apa e tot ce vi se cere! Cautatzi corturile verzi ale armatei din orase!!! Va multzumesc in numele celor in cauza!!! Da mai departe daca esti om!!! [mass Alina Cristea: strangem alimente, apa si haine pentru cei care au fost afectati de inundatii.....ducem direct la familii miercuri prima transa....avem nevoie de orice puteti aduce> apa, haine, alimete neperisabile...va multumim 0742956692 MASSS dati mai departe pls

originala.danutza (09.08.2008 12:54:36): CaRe are mel de la Nek Claudia & DeMarco-Zilele se duc...buzz..plzzzzz ;X

Myster Guve (07.08.2008 19:44:20): vr si yo "age of mithology" ..pls....fac cinste ..

Teodoru Adrian Bogdan (05.08.2008 20:06:46): acum @ intensity fm ( www.intensemedia.ro ), emisiunea 140 Sharp, avec moi... Tech and Uplifting Trance , asculta si tu ! http://www.intensemedia.ro/

andrei calin (05.08.2008 13:57:56): John? Yes, sir! Adu-mi te rog, pianul. - Vreti sa cantati la pian, sir? - Nu John, dar mi-am uitat tigarile pe el si ma gandeam sa nu te deranjez pentru un fleac! (Hai ca am reusit)

andrei calin (05.08.2008 13:54:43): scuze. am gresit. am dat enter aiurea

andrei calin (05.08.2008 13:53:45): John?

Ivan Alexandru (03.08.2008 01:12:00): fifa?mass

Ivan Alexandru (01.08.2008 19:47:55): fifa?mass

Teodoru Adrian Bogdan (30.07.2008 21:02:13): Asta fiind primul mass al meu dupa 1000 de ani, macar aveti bunul simt sa-l cititi ... Primul : Vote Victor M @ www.blog.fasttrax.tv [ primul roman care are o piesa la emisiunea lui Pete Tong ] , Mass nr 2 : Intra si Asculta LIVE de la Orele 21 @ IntensityFM / Prima Editie Future Sound of Egypt cu Aly & Fila , prezentata de Radu Raculescu www.intensemedia.ro .... mersi eventual care doreste poate da mass-ul si mai departe. Multumesc si o seara placuta

Ic3GirL_Ic3GirL ic3girl (30.07.2008 00:00:31): pa lomeeeee am plekt la culkre

Cateva harfe

2008-05-03T01:49:00.000-07:00

Textu asta nu e scris pentru cei cativa oameni care asteapta de mai multe luni sa mai bag ceva pe blog si nici pentru placerea mea de a scrie. E scris pentru harfele lu aia batrana si ale altor oameni, pe care mi le notez uneori in telefonul mobil si imi promit ca o sa le scriu intr-o zi. Si uite asa ma trezesc ca intru in submeniul viewnotes si imi apare memory full. Si trebuie sa sterg ceva si mi se pare ca ar fi nedrept ca harfele unor oameni sa se piarda in uitare odata cu apasarea unei taste de pe telefonul mobil. Asa ca ma pun pe scris…

De cand n-am mai bagat ceva pe blog am fost de mai multe ori la Nehoiu, cu trenul personal, amestecat printre navetisti murdari, babe impovarate cu sacose de rafie si vanzatori de articole diverse. Primele personaje care reinvie de pe ecranul telefonului mobil sunt doi muncitori care au urcat la Buzau si au coborat in halta Badila si care purtau o discutie pe marginea consumarii neasteptat de rapide a porcului de Craciun. “Gata porcu, zice unul din ei, in mai putin de o luna jumate l-am dat gata”. Celalalt, nebarbierit si cu un fes negru, marca FILA, indesat pe cap, incearca sa anticipeze din experienta cum s-a petrecut risipa: “Da-i si lu ala, da-i si lu ala”. “Da, de unde, vine raspunsul neasteptat, n-am dat la nimeni, l-am mancat eu pe tot. A facut nevasta-mea sarmale din doua in doua zile, stie ca-mi plac. Ia uite ce m-am ingrasat, zice omul apucandu-se cu mainile de burta, de-acu, de cand am taiat porcu!”. Cei doi sunt intrerupti de un individ aparut din senin, care le vara sub nas un teanc de sosete. Muncitorii refuza insa cu o miscare din cap, iar omul cu sosetele se intoarce spre mine, adaptandu-si oferta dupa infatisarea mea ceva mai moderna: “Telefoane, sefule, telefoane ca lumea!”. Refuz politicos si vanzatorul isi continua incercarile cu o baba din spatele meu, infasurata intr-un batic negru: “Sosete mamaie, cinci lei patru perechi. Ia-le ca tine cald!” Batrana pune mana pe marfa, vrand parca sa verifice cumva afirmatia de mai devreme, dar pare destul de rezervata. “Innoieste-te, bre, ca ai muncit. Nu meriti si mata o pereche de sosete ca lumea?!”. Baba ramane in dilema o vreme, parand sa se gandeasca la cat de mult a muncit si la cat de mult merita sosetele care tin de cald. In cele din urma scoate o bancnota de 5 lei si o intinde individului, care o inhata cu gesturi aprobatoare: “Asa, bre, innoieste-te ca meriti!”.

La Nehoiu o vizitez, de fiecare data cand merg, pe aia batrana, care ramane intr-o forma de invidiat la cei 67 de ani impliniti. Prima data ma anunta cine a mai murit: “Ieri a-ngropat-o pe ma-sa lu Cartof. A murit, gata. Acuma il mananca viermii pe fiu-su. Nevasta-sa e in Italia cu copiii si el a ramas ca un prost. Nu-l ajuta Dumnezeu, ca o facea cum ii venea la gura pe biata ma-sa. De 8 martie s-a dus la ea la geam si cica i-a zis: Sa-mi sugi pula, mama! Asa, de ziua ta. Si ea ar fi zis saraca: Bine, mama. Multumesc!. Gaia-l mananca acuma, ca nici nu munceste, nici nimic. Numa bea si atata!”. La tara moartea e complicata si are multe aspecte. Mitica, spre exemplu, era un om mic de statura, dar harnic. Avea doi magari cu care ii ajuta pe oamenii din sat la diverse treburi. In urma cu niste ani a murit, alegand sa se spunzure de o funie atarnata intr-un prun. Lumea a zis atunci ca dintre toti pomii fructiferi pe care ii avea in gradina alegerea prunului nu a fost intamplatoare: “Ii placea lui tuica de pruna”. Mitica nu a disparut insa asa de usor din amintirea consatenilor sai, nevasta lui ramanand in continuare, chiar si la multi ani dupa decesul sotului, Maria lui Mitica cu magarii. A mai fost si suferinta impresionanta a magarului Stelu, caruia nu i-a mai placut nici iarba, nici nimic altceva, si a hotarat sa-si dea obtescul sfarsit la numai doua luni dupa moartea stapanului. Acum, la vreo sapte ani de la acele evenimente, Mitica a revenit in forta. “A murit femeia lu Mitica cu magarii - m-a anuntat mamaie - a luat-o dupa el. L-a dezgropat sa-i faca inmormantarea de sapte ani si l-a gasit intreg, nu putrezise deloc. Greseala mare a fost ca a bagat in groapa si sicriul care il pregatise sa-i puna oasele. L-a bagat gol deasupra lui si la nici trei luni a murit. A luat-o dupa el, vorbeste toata lumea. Nu trebuia sa bage si sicriul gol in groapa. Asta a fost greseala mare”.

Ma cam dor ochii, dar scriu in continuare. E misto sa scrii fara sa-ti pese de numarul de semne in care trebuie sa te incadrezi sau de cati de i trebuie sa pui la sfarsitul unor cuvinte. Si aici intervine iar aia batrana pentru ca daca unii au invata de la bunici povestile lui Ion Creanga, eu am invatat de la mamaie ca uneori e mai bine sa ti se rupa de reguli decat sa le respecti, indiferent ce o sa creada lumea. Ea a divortat de cinci barbati intr-o vreme in care a desface o casatorie era un act strident si condamnabil indiferent cat de intemeiate erau motivele. Interpretarile sunt diferite: lumea zice ca a fost curva, ea zice ca n-a fost proasta sa creada in generalitatea sloganului “femeia trebuie sa indure”. Eu cred ca adevarul e undeva la mijloc. Si tot ea mi-a dezvaluit cand aveam vreo sapte ani, intr-o dimineata de Ajun: “Nu exista, ma, nici un Mos Craciun! Du-te la sertarul ala mare din camera buna si vezi ca ce-o sa-ti puna in brad diseara acolo e”.
Mamaie ramane la fel de neatenta cu regulile chiar si acum, la 67 de ani. Pentru ca in duminica de Ziua Crucii e sarbatoare mare in Postul Pastelui si e pacat mare daca mananci de dulce. Am gasit-o insa mai bine dispusa ca niciodata, asteptandu-ma cu un pet de bere “Ciucas” pus la rece si cu gratarul incins, gata sa primeasca micii care asteptau intinsi pe o tava alba de plastic. Iar asta nu o impiedicase ca in ziua anterioara sa mearga la biserica, la slujba de pomenire a mortilor, pentru a-si indeplini indatoririle fata de cei raposati, pentru ca asa cum a caracterizat-o candva cuscra din Lunca “ o fi ea cum o fi dar pentru morti isi da viata!”

Mamaie e o femeie cu intentii bune, annihilate insa, de multe ori, de recunoasterea sincera a trairilor interioare. In Vinerera Mare a vrut sa tina post negru, sa nu puna nimic in gura, dar pe la doispe i s-a facut rau si a trebuit sa manance. A mancat cu post! In timp ce imi povestea cum era cat pe ce sa pice din picioare, asa de rau i s-a facut, o vecina cu care se are ea bine a aparut cu un cozonac mare si frumos, abia scos din cuptor. Chiar daca ii place sa le manance, mamaie nu s-a omorat niciodata cu pregatitul prajiturilor, asa ca a rugat o vecina sa-i faca un cozonac pentru Paste. Femeia cu cozonacul s-a intors la treburile ei si am ramas doar eu si aia batrana, cu narile invadate de mirosul placut al cozonacului asezat pe masa. “Cozonacul e bun cald”, zice mamaie ca un fel de preludiu, neindraznind sa treaca la subiect. Mai trec cateva minute, dupa care ma intreaba: “Tu ai postit azi?”. Raspunsul meu negativ a fost hotarator. “Hai sa mancam, ca doar n-am omorat pe nimeni”. A taiat cozonacul si am mancat amandoi mai mult de jumatate. “E bun tare! Pana la urma il mancam pe tot, ca pentru Paste cumpar altu de la magazin. Asta facut in casa e bun cald. Eu mananc ce-mi place, nu ma intereseaza nici de colesterol d-ala, nici de nimic. Nuta nu-i proasta, baga la ghiozdan!”, zice aia batrana dupa care izbucneste in ras. Mai mancam cate o felie, iar bucata minuscula ramasa pe masa din cozonacul initial pare sa-i produca o oarecare cainta, intrucat isi muta felia de cozonac in mana stanga si incepe sa se inchine cu evlavie privind catre cer: “Doamne, Maica Domnului, iarta-ne Doamne ca suntem prosti!”.

Despre iubire...

2008-02-19T10:05:00.000-08:00

As putea sa scriu despre multe lucruri in seara asta, dar n-are rost sa ma ascund. Oricum as da-o gandurile mele s-ar intalni in tine, ca bisectoarele unui triunghi in centrul cercului inscris. Problema e ca despre tine nu stiu ce sa scriu, esti singurul lucru care imi scapa printre taste, precum raspunsurile printre semnele de intrebare. As putea sa scriu insa despre un barbat masiv, cu parul carunt, pe care l-am vazut eu in metrou citind “Povestiri adevarate”. Si domnul asta pe care l-am vazut eu in metrou si din aspectul caruia nu puteai deduce nimic privea cu atentie sub titlul urias, inserat cu litere rosii: “Amantele isi petrec intotdeauna Sarbatorile singure”. Ma dor ochii, dar as vrea sa mai scriu. Nu stiu ce, dar as vrea. Sa mai scriu cateva randuri si apoi sa adorm, lasand textul asta neterminat pentru ca ma dor ochii, cum si-au lasat marii scriitori romanele neterminate pentru ca n-au mai avut zile. As putea sa scriu cum am plans eu singur intr-o camera de camin, cu lacrimile alunecandu-mi pe obraji si cazand peste piureul incalzit pe resou. Imi trimisese mama pachet pe autobuz si cand soferul a deschis grabit trapa aia de la bagaje am luat altul din greseala. Mi-am dat seama dupa ce plecase. De la Piata Victoriei pana la Filaret am injurat in gand incercand sa-mi ascund tristetea. Ma gandeam cum o sa-i spun mamei ca n-am luat pachetul si ei o sa-i para rau de mancare. O sa-i para rau pentru ca o facuse pentru mine. La Filaret l-am recuperat si m-am intors la camin. Era o sacosa de rafie cu fermoar. Pe sacosa mama lipise cu scoci un bilet pe care scrisese numele meu, ca sa nu iau alta din greseala. Mama a facut sapte clase si scrie urat, mai ales cu litere de tipar. Se jeneaza cu scrisul ei. Cand eram acasa si trebuia sa scrie vreo cerere sau vreun bilet de Liturghie, ma ruga pe mine. Acum, teama ca as fi putut rataci pachetul fusese mai puternica decat jena. Am privit bucata aia de hartie pe care mama zgariase cu litere strambe numele meu si m-am gandit ca n-a avut pe cine sa roage sa o faca in locul ei.

Mama nu mi-a cumparat niciodata nimic de ziua mea, nu m-a asteptat in curtea scolii cand am dat bacalaureatul sau capacitatea, nu m-a ajutat niciodata la teme si nici nu m-a sfatuit ce scoli sa urmez. Imi zicea de fiecare data: “tu stii mai bine”, iar vorbele astea nu porneau din indiferenta, ci din inteligenta si lipsa de egoism a omului simplu care intelege ca vremurile pe care le traieste l-au depasit. Sunt multe situatii in care mama nu s-a comportat ca celelalte mame si, poate tocmai de asta, sunt multe situatii in care nici eu nu ma comport ca ceilalti oameni. Ea m-a invatat, fara sa stie, ca in iubire nu exista reguli. Nu exista zile speciale, nu exista cuvinte sau gesturi obligatorii si nici dovezi incontestabile. Ce exista nu prea se stie, e un lucru care ne scapa printre taste precum raspunsurile printre semnele de intrebare. Un lucru care ne scapa printre cuvinte si gesturi marete pentru ca sa-l descoperim apoi printre taceri si sacose de rafie.

E tarziu. As putea sa mai scriu despre multe lucruri in seara asta, dar, asa cum ma asteptam, textul asta va ramane neterminat. Pentru ca ma dor cumplit de tare ochii si pentru ca am avut curajul sa-i dau un titlul atat de surprinzator…

Puterea obisnuintei

2008-02-06T23:38:00.000-08:00

Marius are 25 de ani si lucreaza intr-o agentie Stanleybet. Bate pe calculator bilete la pariuri, asta face. Nu se regaseste printre cliseele in care oamenii sunt scarbiti de locul de munca si de oamenii cu care intra in contact. Nu, el s-a obisnuit. Asta l-a caracterizat cel mai bine in viata si o spune la toata lumea: stie sa se obisnuiasca. S-a obisnuit, s-a obisnuit cu nea Jean, care pune cate 10 bilete de 20 de mii pe care le calculeaza ore in sir si le pierde pana la ultimul, s-a obisnuit si cu Gelu, care pariaza in fiecare zi si tot in fiecare zi spune ca aseara iar la scos un meci la nu stiu cate milioane desi e constient ca nu-l mai crede nimeni, s-a obisnuit si cu pustii de liceu care chiulesc de la scoala ca sa-si bage banii de buzunar la jocurile electronice si care injura in mii si mii de feluri, s-a obisnuit si cu cusca din termopane care i se parea ca o inchisoare la inceput.

Lucrurile s-au schimbat insa intr-o seara, cand Alina l-a sunat si i-a spus pe un ton firesc: "Vezi ca nu mai vin acasa". Timpul a trecut greu a doua zi, iar agentia a inceput sa i se para din nou ca o inchisoare. Mai ales cand a constatat cu un soi de uimire inabusita in durere ca pustii din cartier, care chiulesc de la scoala ca sa-si bage banii de buzunar la jocurile electronice, stiu mai multe decat el despre Alina. Nu se astepta ca tocmai ei sa-i dezlege misterul acelui "vezi ca nu mai vin acasa", dar asa s-a intamplat. Alina plecase cu Dan Macedoneanu, unde altundeva daca nu in Macedonia. Pustii l-au lamurit ca era vorba despre "un smecher care face strainatatea si are mai multe combinatii. Sta chiar in blocu asta de langa agentie, la etaju cinci". O vazusera mai demult pe "tovarasa" lui ca se duce la el, da' nu i-au zis. De atunci Marius fumeaza mai mult, nu mai suporta pe nimeni si isi pune tot felul de intrebari. Nea Jean il enerveaza cu calculele lui interminabile, pe Gelu il crede un "terminat", pe pustii de liceu ii priveste cu ura, iar cusca din termopane i se pare o inchisoare. Se intreaba daca nu cumva se obisnuise cu lucrurile astea tocmai pentru ca la capatul lor se mai termina o zi si se intorcea acasa, unde il astepta Alina. O cunoscuse in urma cu cinci ani, iar de trei locuiau impreuna. Crezuse ca...Nu mai vrea sa se gandeasca la ce crezuse. Fumeaza si isi pune intrebari. Iese in fata agentiei cu tigara in gura, mai arunca cate o privire spre blocul de vizavi, la o fereastra de la etajul cinci, apoi priveste in pamant. Trage din tigara si, o data la cateva fumuri, se intreaba daca va sti sa se obisnuiasca si de data asta. Inainte sa apuce sa-si raspunda cineva ii strecoara in minte ca perdeaua ferestrei de la etajul cinci are un model cu romburi...

O fi sau n-o fi?

2008-01-08T10:43:00.000-08:00

Primul lucru pe care l-am invatat despre moartea a fost ca dincolo de ea exista lumea ailalta. Cum e acolo nu prea se stie, ca nu s-a intors nimeni ca sa spuna. Mamaie a zis odata, cand eram eu mai mic, ca ar fi auzit ea de la o femeie care citeste tot felul de carti luate de pe la manastiri ca si acolo e tot ca p-aici. Adica sunt si acolo case, copaci, animale, oamenii stau de vorba intre ei, rad, povestesc, au biserici, au magazine, si daca nu cumva chiar si carciumi. Si toate astea le spunea pe un ton optimist, care lasa de inteles ca omul nu prea are de ce se teme de moarte. In orice caz, oricat de bine ar fi, lumea ailalta este totusi o alta lume, iar mortul cand se duce acolo e la inceput un strain si, ca orice strain, are si el nevoie de un sprijin cat de mic pana se incheaga putin. Asa se face ca la inmormantare rudele ii dau de pomana perna, plapuma, pat, o gaina, un cocos, si alte lucruri care l-ar putea ajuta sa-si puna pe picioare o gospodarie, ca tot omul. Tot dupa aceleasi criterii, praznicele de pomenire sunt si ele cat mai dese la inceput, la trei zile, la noua, la trei saptamnani si tot asa, rarindu-se odata cu timpul pana ajung sa se faca din an in an. Dupa pomana de sapte ani, rudele si-au cam incheiat datoria fata de cel raposat, pentru ca un om cum trebuie a avut timp suficient sa-si faca si el un rost pe lumea ailalta si sa nu mai astepte ajutorul celor ramasi in viata. “Dupa pomana de sapte ani ti-ai terminat obligatia, mai faci numa daca vrei”, suna o invatatura pe care mamaie a mostenit-o de la parintii ei. Si chiar daca mai vrei, nu mai trebuie neaparat sa chemi oameni straini, de prin sat, poti sa faci o masa cu cei din familie si sa imparti la urma colaci cu coliva si lumanari infipte in ea.

La parastastul de zece ani, mamaie s-a hotarat sa nu mai cheme lume din sat, doar pe Marioara lu Tarus, cu care se are ea bine si care a venit direct de la biserica, cu cosul in mana. Restul eram din familie, adica eu, mama, unchiu Nelu cu matusa Nuta, mamaie din Lunca si unchiu Vasile de la Ramnicu Sarat, sosit intamplator in vizita. A intins masa in odaia mare si, dupa ce ne-am asezat cu totii, a adus un ibric cu tuica fiarta si a turnat in pahare. Dupa cateva inghitituri atmosfera s-a destins, pierzand pe alocuri semnificatia evenimentului.
-Buna tuica! zice unchiu Vasile. E cumparata sau e facuta de mata?
-De mine. Am si tuica, am si vin. Sa vezi ce vin bun am, aduc acuma dupa friptura! Am facut de-aci din via mea.
-Las ca-i bine.
-Eu ma descurc, Vasile. Am de toate, de aia moare astia p-aici, zice mamaie miscandu-si capul de la stanga spre dreapta pentru a cuprinde intreg satul aflat dincolo de peretii casei si unde s-ar parea ca oamenii se afla intr-o competitie continua unul fata de celalalt.
Marioara lu Tarus il priveste pe unchiul Vasile din spatele ochelarilor ei cu lentile uriase si intareste cu patos:
-Se descurca Nuta, n-ai treaba cu ea!
-Ma descurc, ca eu am fost mai mult singura in viata mea. Cat oi mai putea merge pe picioare ma descurc. Numa daca nu oi ramanea oloaga. Atunci e mai greu, ca nu mai pot merge...Acu o saptamana am fost la o sedinta cu PD-u, adauga mamaie prostindu-se ca un copil. Ne-a dus si ne-a adus cu autobuzul. Bautura, mancare, cafeluta. Ce mai vrei?
Unchiu Vasile si unchiu Nelu chicotira la celalalt capat al mesei.
-Bravo, tanti Nuto. Las ca-i bine!
-Ia uite pe unde umbla ea! zice Marioara lu Tarus cu un fel de invidie.
-Da, am uitat sa-ti spun. La Cislau a fost, a venit si Basescu. Dupa ce s-a terminat a intins o masa mare, cu de toate. Ei au mancat aparte...
-A fost si Basescu? se interesa uimita mamaie din Lunca, in timp ce Marioara lu Tarus parea mai impresionata de partea cu masa intinsa la sfarsit.
-A fost. A stat de vorba cu noi, a spus, a glumit. E popular, da' slab saracu. Slab rau!
-Cum boala?! se mira mamaie din Lunca. La televizor nu e asa slab.
-E slab rau! mai intareste o data mamaie.
-La televizor sunt intr-un fel, in realitate sunt altfel, se baga matusa Nuta in discutie.
-Ete na. Se vede si la televizor care e slab. N-ai vazut aia a lu Columbeanu ce slaba e. Se vede ca e slaba.
-Las-o boalii si p-aia, se dezlantuie matusa, n-ai vazut ce a aratat astia, cum facea sex d-ala oral la restaurant.
-Unde?!! sare ca arsa mamaie din Lunca.
-A aratat astia la televizor. S-au facut de ras!
-Cum boala o fi facand asa ceva?!
-E, asa e acuma. Face si doctorii si oamenii cu carte. A inebunit lumea.
-Doamne fereste! mai zice mamaie din Lunca. Cate mai auzi! Nu ne mai rabda Dumnezeu!
-Asa e, confirma si Marioara lu Tarus din spatele ochelarilor ei cu lentile uriase. Prea se intampla multe, prea s-a inrait lumea.
Intre timp, mama si mamaie stransesera farfuriile in care se mancase ciorba si acum aduceau friptura, picand tocmai in mijlocul discutiei.
-Sa vezi ce vin bun am, Vasile! zice mamaie in timp ce aseaza pe masa doua sticle de plastic pline. Facut de-aci, din via mea.
-Ia uite ce culoare frumoasa are, constata unchiu Vasile analizand sticla cu ochi de specialist
-Da, e bun tare...Cu ce-ai venit, Vasile? intreaba mamaie cu interes.

-Cu trenu am venit.

-Ai avut legaturi bune?

-Da, n-am stat decat un sfert de ora in Buzau. Am venit bine.

-Cand pleci?

-Maine seara, plec cu ginere-miu cu masina. A venit si el aseara cu Elena, adauga unchiu Vasile impingand pipeptul in fata.

-Are masina ginere-tu? Ce culoare e, ca trecea una alba p-aici pe ulita...

-A lui e vernila, nu era el. Eu le-am zis sa vina incoace, da nu stiu daca or veni.

-Cum, ma, ca nu e vernila! E albastra, zice mamaie din Lunca.

-Ia uite la ea, eu nu stiu ce culoare are masina lu ginere-miu, replica unchiu Vasile pe undeva bucuros de aparitia acestei polemici care ii permite sa mai mentioneze o data despre ginerele lui care are masina.

Mamaie din Lunca nu se lasa convinsa prea usor:

-Nu e vernila, e albastra. Un albastru mai inchis asa.

-Fugi, bre de-aici ca ma si enervezi. E vernila, ce dracu, stii mata mai bine ca mine ce culoare are masina lu ginere-miu!

-Ete na, parca n-am vazut-o si eu.

Discutia e intrerupta brusc de mamaie, care intre timp iesise afara sa mai aduca ceva, iar acum striga ca din gura de sarpe:

-Vasiiileee, o masina vernila p-aici pe drum!

Unchiu Vasile sare ca ars, simtind ca i se ofera sansa de a lamuri problema cu masina si de a prezenta si celorlalti motivul mandriei. Unchiu Nelu rade ironic de avantul cumnatului sau:

-Ce-i place si lu Vasile sa se mai laude!

Afara se aud voci, mamaie spune ceva imperceptibil, iar unchiu Vasile se intoarce in camera dezamagit.

-Nu era el, zice, dupa care se aseaza la masa.
Intre timp, mamaie din Lunca si matusa Nuta se aflau in toiul unei discutii cat se poate de aprinse.
-Naiba stie unde boala o fi!
-Acuma o cauta prin Germania, s-a dus unu dupa ea.
-Cine, ma? intreaba unchiu Vasile
-Elodia asta, nu vezi ca n-o mai gaseste deloc! Eu cred ca-i moarta si ingropata pe undeva.
-Nu se stie, n-ai vazut cate mai arata astia. Ba ca ar fi fugita in Germania, ba ca ar fi moarta, zice matusa Nuta.
-Las-o boalii, v-ati gasit si voi ce sa discutati la pomana, le dojeneste unchiu Nelu.
-E, mai discutam ce sa facem.
-Discuti, da nu la pomana!
-Lasa, Nelule, intervine mamaie impaciuitoare, n-are nimica. Mai discuti si la pomana, ca si mortii poate stau si ei de vorba intre ei pe lumea ailalta. Acuma ce sa facem, sa nu mai vorbim deloc daca e pomana? Conteaza sa nu-ti para rau si s-o faci cu inima curata, ca sa fie primit si sa ajunga la ei pe lumea ailalta.
-Eu stiu ce-o mai fi si acolo, zice unchiu Nelu cu un aer filosofic. Cateodata stau asa si ma gandesc, oare o mai fi ceva? Cine stie...
-Este, n-are cum sa nu fie! Daca n-ar fi nu ti-ar aparea in vis. N-ai vazut ca cand s-apropie pomana iti apar in vis? Asteapta si ei acolo unde sunt, asteapta sa le faci, il lamureste mamaie.
-Este, scrie si la carte! confirma Marioara lu Tarus
-Cine stie! zice unchiu Nelu. Daca ai murit esti mort, nu se mai stie daca mai e si ce mai e dupa aia. Eu cand ma gandesc asa, parca nici nu-mi vine sa cred. Cum adica sa nu mai fiu?
-Asa a lasat Dumnezeu, toata lumea moare, mai intervine o data Marioara lu Tarus.
-Ce-o mai fi stie numa Dumnezeu, da pomenile e bine sa le faci, rosteste cu convingere mamaie din Lunca. Uite cuscra a facut mereu, pomeni ca lumea si la timp. Asa e bine.
-Am facut si cat oi mai putea mai fac, se faleste mamaie. Daca o face si pentru mine cineva e bine, daca nu are grija Dumnezeu.
Mamaie pune pe masa suc si prajituri, iar discutia se abate incet-incet catre lucruri mai putin incarcate de spirit metafizic, cum ar fi varza, care n-a prea legat toamna asta, sau prunele, care au fost, da nu ca anu trecut. Apoi, dupa vreo zece minute aduce colaci cu coliva si lumanari galbene, de ceara, aprinse si infipte in ea. Pret de cateva momente s-a instalat o tacere deplina peste care domneau doar facliile minuscule ale lumanarilor infipte in colaci. Lucrurile au reintrat in normal odata ce lumanarile s-au stins si toata lumea s-a ridicat de la masa. Mamaie ne-a condus pana la poarta despartindu-se de noi cu pupaturi si cu o vizibila satisfactie a inca unei datorii indeplinite. Mamaie din Lunca a imbratisat-o cu foc, parand cea mai impresionata de devotamentul cuscrei fata de cei raposati, dupa care a concluzionat scurt, dand uitarii divergentele din trecut:
-O fi ea cum o fi, da pentru morti isi da viata!

Amintiri dintr-o iarna

2007-12-13T00:04:00.000-08:00

Iarna era frumoasa in acel an. Mergeam in fiecare zi la mamaie. Era vacanta si faceam cam o jumatate de ora pe jos. Nu stateam mult, doar cateva zeci de minute in care ea vorbea mult si eu o ascultam. Ma intreba mereu unde fac Revelionul, iar eu ziceam ca nu stiu. Ea zicea ca sta acasa, dar mie nu mi se parea nimic ciudat in asta si ascultam in continuare povestile ei...

"Ti-am spus oare ca Dan a luat-o pe Maria care a stat cu nepotu lu Stelica Plapana? Cum care Dan? Dan de la Gura Teghii, fiu-su lu sora-mea, Anica. A venit la mine prin vara si mi-a zis sa-i gasesc o femeie buna, de casa. El a mai fost insurat de doua ori, da' nu mai vrea sa ia de la ei de-acolo ca nu sunt femeile cum trebuie. Eu o stiam pe Maria care a stat cu un nepot a lu' Stelica Plapana si a batut-o de-a zvantat-o. M-am dus si i-am zis. S-au gasit aci la mine si spre sfarsitu lu august a luat-o. Dan are casa cu etaj, are 4 televizoare, 2 frigidere, ce nu are! A facut si nunta, a imbracat-o mireasa...Acuma-i gravida, ca el a vrut sa-i faca si-un copil. Si Maria ce-a zis: hai sa-i fac."

Ma conducea pana la sosea si-mi zicea sa mai trec si maine, ca dupa ce plec la scoala cine stie cand mai vin. Eu plecam privind zapada de pe dealuri si gandindu-ma asa, la mai multe. A doua zi ma intorceam si mamaie avea alte povesti noi

"A venit si Adrian a lu Dorinel p-acasa. Le-a adus de toate, ca el ia pe bonuri cum se gaseste pe la oras baxuri d-alea mari. A adus unu de ulei, unu de zahar, unu de orez, unu de... faina, pachete, si ma-sa tot n-a fost multumita. Da, si-l horopseste, si zice ca plangea, spunea Mariana lu' Neculai. Zicea «lasa ca plec eu indarat, am o camera acolo la Brasov unde lucrez, iau 3 milioane jumate si traiesc boiereste. Nici nimic nu le mai dau»...Nicu s-a-mprumutat si ala vreo zece milioane, l-a pus dracu de-a luat doi porci ca a zis ca-l ajuta si ma-sa si Adrian si toti. Si toti s-a ales deoparte, da' cand o taia porcu sa manance toti. Ala plateste pana-l ustura-n cur si nu ramane cu nimic...Zice ca ar fi zis si Adrian si ma-sa ca pune si ei bani. Ti-ai gasit! Plateste prostu. Si-acu a zis si el ca vinde-un porc, unu-l taie si sa prinza vreunu la porcu lui ca sa vezi bataia dracului"

Seara era Revelionul. Pe drum ma intalneam cu grupuri zgomotoase care carau lazi cu bere si alte lucruri neaparat necesare pentru petrecerea care avea sa urmeze. Pe multi ii cunoasteam, as putea spune ca imi erau prieteni. Suficient cat sa ne salutam si sa schimbam cateva vorbe, dar nu intr-atat ca sa fi fost chemat si eu la cheful pe care il pregateau. Cand am ajuns la ea, mamaie tinea in mana un faras plin cu jar si incerca sa dezghete pompa. "A-nghetat boalii. Doar am infasurat-o intr-o mie de carpe, da degeaba". Pompa nu vroia sa se dezghete. Pana la urma s-a lasat pagubasa si am intrat in casa. "Aduc tot de la Geta, n-am ce face. A lor nu ingheata, ca o lasa sa curga toata noaptea". M-a intrebat si de data asta unde fac Revelionul, iar eu i-am raspuns ca-l fac cu niste baieti. Ca sa fiu sincer, am mintit-o, nu stiam unde o sa fac Revelionul. Ea a zis ca-l face acasa. I-a zis Mariana lu Neculai sa se duca la ea, dar nu se duce. Sta acasa ca noaptea arunca toti cu tot felu de artificii si poate sa puna vreunu foc din greseala. "Ies si eu la doispe noaptea si dau foc la astea", mi-a zis ea aratandu-mi trei petarde asezate pe masa, una langa alta, dupa care a inceput sa rada zgomotos. Si-a inceput apoi obisnuitele povesti despre vecini sau alti oameni despre care mai aflase cate ceva. De data asta, insa, nu o mai ascultam. Am mai stat putin si am plecat. Mergeam pe strada si priveam zapada de pe dealuri, gandindu-ma la cele trei petarde, subtiri ca niste bete de chibrit, asezate cu grija una langa alta. Imi amintesc perfect, petardele alea erau cele mai mici care se gaseau atunci si costau 10 000 de lei cutia. Erau mici rau, mai mici decat degetu mic de la o mana. Intr-o cutie erau o suta.

Pana la urma Revelionul l-am facut intr-un bar din centrul orasului, invitat pe ultima suta de metri, mai mult asa, din politete. La 12 noaptea s-a adunat multa lume in centru. Vreo jumatate de ora au bubuit intr-una artificii, care mai de care mai frumoase. Unii chiuiau, altii se pupau, altii cantau si faceau poze. Eu stateam si ma uitam, ducand mereu la gura o cutie de bere care imi amintea de un personaj din Dostoievski. Nu-i mai stiu numele, dar zicea ca bautura nu te ajuta sa uiti de suferinta, te ajuta doar sa suferi mai tare. Stateam asa, privind artificiile, si ma gandeam cum o fi aprins aia batrana cele trei petarde, ale caror pocnituri nu le-a auzit probabil decat ea. Daca vreuna era trasa si n-a pocnit? Daca nu o fi luat foc din prima si ea s-a gandit ca acuma degeaba o mai aprinde daca nu a pocnit la doispe noaptea? Stiu ca suna lacrimogen si patetic, dar ce dracu vreti sa scriu daca la asta ma gandeam atunci?

A doua zi n-am mai mers la mamaie chiar daca mama ma indemna: "Mai du-te pe la mata-mare ca e rau si de ea singura". Am mers abia in ziua urmatoare. M-a intrebat unde am facut Revelionul, iar eu i-am zis ca l-am facut cu niste baieti. Ea mi-a zis ca l-a facut acasa. A baut, a mancat, s-a uitat la televizor si din cand in cand mai iesea pe afara sa se uite ca nu cumva sa puna vreunu foc. Si la doispea noaptea a iesit afara. Au dat toti prin sat cu artificii din alea. Ea a dat foc la alea trei si a chiuit de cateva ori sa o auda vecinii si sa zica ca ia uite ce e la ea. Spre ziua s-a culcat...

In memoria unor mesteceni

2007-11-17T08:37:00.000-08:00

Cand treceam pe acasa imi placea sa ies pe balcon si sa-i privesc. Ei erau acolo mereu, confirmandu-mi ca, intr-adevar, a existat candva un copil care ii contempla in fiecare seara si care le spunea toate dezamagirile si toate gandurile lui naive. Eram convins ca tot acolo vor fi si peste multe zeci de ani, pastrand evidenta nesfarsitelor generatii de liceeni care si-au scris adolescenta pe coaja lor, mai alba si mai durabila decat foile din caietul de romana. Am citit demult, intr-o carte, ca "nimic nu ne imbatraneste mai mult decat moartea oamenilor pe care i-am cunoscut in copilarie". Acum, mestecenii din fata liceului nu mai sunt, iar cei care i-au taiat n-au stiut, probabil, ca prin gestul lor au imbatranit mai multe generatii care au crezut ca mestecenii care pastrau marturia copilariei lor nu vor disparea niciodata.

***********************************

Drum forestier

de Marin Sorescu

Un brad, un fag,

Un mesteacăn, un paltin

Muntele o ia la vale

Pe pârghii jupuite.

Cât urasc acest drum forestier,
Acest colnic desfundat,
Aceste camioane
Care transportă pădurea
Legată cu lanţuri.

Se duc în altă ţară
Bârnele care-au ţinut bolta cerului
Pragul, talpa casei, tocul uşii,
Bâta ciobanului,
Păstorind limba română.

În urmă creşte
Un munte de rumeguş,
Şters de prima ploaie,
Luat de primul vânt.

Un brad, un fag…
Gaterul lucrează, electric
Mii de cercuri de copaci îşi taie venele
Doinele au hemoragie
Trecutul leşină.

Cu fiecare copac trăznit
Ne cade pe umeri
O zdreanţă albastră de cer.

Bucati dintr-o colectie

2007-11-07T09:31:00.000-08:00

Colegii mei de camera s-au culcat, dar eu stau cu ochii aprinsi in intuneric si ascult Clyderman in casti. Imi place sa ascult muzica din asta lenta, da’ nu prea stiu multi care canta asa. De pianistu asta am aflat intamplator, e o poveste lunga si la fel de veche ca amintirile despre Maria. Ma gandesc la mai multe. Inclusiv la un citat, din Cioran parca, care zice ca “tristetile care par a nu avea nici un motiv au de fapt motivele cele mai profunde”. Stau tolanit pe patul de camin, chinuit de vesnicul meu disconfort termic. Daca imi dau tricoul jos parca mi-ar fi frig, daca il trag pe mine ma ia cu calduri. Aleg pana la urma sa stau in pielea goala, parca pot sa ma gandesc mai bine asa. “Sa asculti muzica trista atunci cand esti trist, poate fi un act de curaj”, imi trece prin minte, dar mi se pare un gand penibil. Pe hol se aud unii care vorbesc tare. Imi scot castile din urechi. “Du-te’n pula mea ca esti prost. Ti-am zis sa ma lasi pe mine sa vorbesc, poate futeam si noi ceva”. Cre’ ca sunt aia de la 315, s-au intors din club. Imi pun castile la loc. Stau tolanit in pat si ma gandesc la mai multe.

De la o vreme mi se pare ca merg prea des la toaleta si imi aduc aminte mereu de un coleg din anul I de facultate, care la jumatatea cursului iesea pentru cateva minute si se intorcea, iar unii ii strigau din spatele salii: “Prostamol Uno, pentru o viata linistita”. Ma amuza mereu intamplarea asta, pana intr-o zi, cand ma distram cu colegii de serviciu privind emisiunea pe teme medicale a lui Florin Condurateanu. “Deci, domnu’ doctor, haideti sa mai repetam o data, sa inteleaga toti telespectatorii. Mania afecteaza ficatul si tristetea afecteaza rinichii”.

Sunt in Spitalul Panduri, sectia Foniatrie, intr-un salon mic, cu trei paturi. Eu stau in mijloc. In dreapta mea e domnul Dumitru Livezeanu, interpret de muzica populara venit sa-si dreaga vocea, iar in patul din stanga e nea Ion, un taran din Targu-Jiu care vorbeste ragusit, atat de ragusit incat abia mai vorbeste. Dimineata merg si fac exerciti pentru voce, despre care doctorii spun ca nu e suficient de groasa pentru corzile mele, iar acolo ma intalnesc cu Andra si Dida Dragan. La pranz am o sedinta de o ora si jumatate cu o doamna psiholog. Nu prea inteleg ce legatura are asta cu vocea mea, dar imi place. Probabil si pentru ca ma lauda intr-una. Imi zice ca am o gandire speciala pentru varsta mea si incearca sa afle care a fost piatra de temelie pe care s-a format acest mod de gandire. “Mama mi-a acordat o libertate deplina inca de cand eram foarte mic si a avut mereu incredere in mine. Singurul lucru care m-a interesat pana acum in viata a fost sa nu insel aceasta incredere”, ii raspund. Femeia imbracata in halat verde ma priveste atenta. “Increderea mamei... Da..., foarte frumos”, imi zice... Seara stau in pat si ma gandesc, iar din cand in cand ma amuz pe seama colegilor mei de salon. Nea Ion merge si el la psiholog, de unde a primit un volum din Eminescu si recomandarea de a recita in fiecare seara. Nici el nu prea intelege ce legatura are asta cu vocea lui, dar se conformeaza, cu toate ca la inceput se rusina. In spital si in tren ai senzatia ca te afli undeva in afara lumii si ca nimic din ce se intampla dincolo de ferestre nu te poate afecta in vreu fel. E spre sfarsitul lui noiembrie. Afara e frig si ploua intr-una. Eu stau intr-un salon de spital in care e o caldura placuta si unde un taran ragusit din Targu-Jiu imi recita in fiecare seara din Eminescu.

Neamurile venite din Italia se strang in jurul mamei si o compatimesc. Mama e o femeie indreptatita sa spuna ca viata e o mare mizerie, dar nu a spus-o niciodata. Eu sunt in balcon, stau si privesc mestecenii din fata scolii, insa discutia ajunge pana la mine: “Ai slabit, te consumi aicea singura. De ce nu vi in Italia, la noi sau la Catalin?”. Urmeaza o clipa de tacere, dupa care raspunsul hotarat. “Nu vin. As fi venit, da’ nu pot. Mihai ce face daca plec? El n-are pe nimeni aici. Unde mai trage cand vine acasa?”.

Mamaie a facut pomana de noua ani si a trebuit sa merg si eu. A chemat aproape toti vecinii. Ca intotdeauna s-au lasat asteptati, de teama sa nu ajunga primii. Cate o femeie mai descurcareata isi trimitea copilul sa se uite din poarta daca a mai venit careva. Pana la urma, tanti Geta a spart gheata, cautand s-o dreaga intr-un fel: “Na, ca am venit prima. Parca n-as mai avea ce manca acasa”. Dupa ce s-a adunat toata lumea, nea Octav a zis rugaciunea “Tatal nostru”, asa cum e obiceiul. De fapt, cel solicitat fusese nea Neculai, dar s-a facut de ras, recunoscand cu sinceritate: “Nu-l stiu, dom’le” si declansand chicotelile babelor din capatul celalalt al mesei: “Mai mare rasu, om batran sa nu stii Tatal nostru”. La urma au mai ramas tanti Ioana si cu fiu-su, Gheorghita, un flacau de vreo treizeci si ceva de ani pripasit pe langa casa parinteasca dupa o casnicie esuata. “Mananca Gheorghita, mananca si bea linistit, ca nu te grabeste nimeni. Si-asa am avut mai multe femei si nu prea e bine, ca mortu a fost om, nu femeie”. Gheorghita mai ridica un pahar si rosteste cu glas tare: “Dumnezeu sa-l ierte. Ce om a fost, si cate n-am facut amandoi!”. Mamaie incepe sa planga, iar Gheorghita se uita la mine cu ochii lui bulbucati si inconjurati de riduri. “La botez la tine am umblat cu sticla de gat. I-am zis lu tactu: Florine, mie nu-mi ajunge bautura. Si el a luat o funie si mi-a legat o sticla de gat, ca sa-mi ajunga. Ce om era!”. Mamaie si tanti Ioana discuta despre vrute si nevrute si ajung la chinurile pe care le trag pe urma “parlitului de reumatism”. Gheorghita se baga in discutie, simtind nevoia sa revina in centrul atentiei: “Cica o baba ar fi facut bataturi de coaie la cur. Si alea e mai ale dracu ca reomatismu”. Cele doua femei rad pana le dau lacrimile. Dupa ce se mai potolesc, tanti Ioana il dojeneste pe fiu-su, care ranjeste cu dintii lui urati si galbeni: “Fugi boalii, Gheorghita!”.

Merg spre serviciu, inghesuit in autobuzul 102. E o zi ploioasa si rece. Masina aduna din fiecare statie batrani cu sacose si umbrele, elevi cu ghiozdane si muncitori cu hainele murdare. Rasturnat pe scaunele din spate, un betiv priveste pe geam. Autobuzul trece pe langa un cimitir, moment in care ridica mana in semn de salut si striga cu un fel de mandrie: “Stati acolo, ca vin si eu acu”!

Sunt in bucatarie la mamaie din Lunca. Eu stau pe canapea, iar tataie, imbracat cu un poluver de lana gri, sta pe scaun si priveste pe fereastra. E o zi frumoasa de toamna, iar lumina rosiatica a lui octombrie arunca parca ceva special peste linistea asternuta in odaia simpla si curata. “A fost bine pana acuma, cald…Cica au anuntat o toamna lunga…Da’ si cand s-o pune pe iarna”, zice tataie cu un zambet discret, dupa care linistea se lasa din nou. Ma uit la omul din fata mea si imi spun ca probabil asa arata fericirea pe finalul vietii. Sa imbatranesti langa o femeie si sa poti privi mereu cu aceeasi admiratie amenintarea iminenta a iernii, chiar daca ai mai vazut acest scenariu de mai bine de saptezeci de ori. E o liniste desavarsita. Mamaie intra si ea pe usa, s-a intors de la o inmormantare. Ca din senin imi trece prin minte ca e cel mai potrivit sa fi inmormantat toamna. “Jale, jale mare! Plangeau copiii in hohote si plangea si lumea de mila lor. A fost si tanar, numa’ 43 de ani…Asa ne ducem toti”. Tataie asculta cu un fel de nepasare, parca un pic deranjat de faptul ca a fost deranjat din contemplarea molcoma a toamnei. “Nu-i nimic”, zice el ca o concluzie despre viata, dupa care priveste in continuare pe fereastra.

“Sunt un clovn care face colectie de momente”, asa suna un citat descoperit prin clasa a doispea. Mi-aduc aminte ca mi-au placut mult vorbele astea, dar nu le-am inteles deloc generalitatea si le-am luat mai mult ca pe un model care trebuie evitat. Acum ma feresc sa mai dau verdicte si sa mai etichetez oameni, situatii sau cuvinte. Stau cu ochii in tavan si ma gandesc ca maine implinesc 22 de ani, iar toate certitudinile mele din adolescenta “mi-au scapat printre zile ca o bucata de sapun in baie”, cum zice Marin Sorescu. Poate la unii e invers, dar eu inteleg tot mai putin odata cu trecerea timpului. In locul placerii de avea certitudini mi-a ramas placerea de a colectiona. Momente, cuvinte, priviri...si alte lucruri marunte pe care nu le-as schimba niciodata pe o certitudine.

Vine Dobrin! Trage fermoarul, Doamne

2007-10-29T09:08:00.000-07:00

Romania si-a luat ramas bun de la cel mai mare talent pe care l-a avut vreodata in fotbal. Nicolae Dobrin, omul care a incantat generatii la rand prin talentul si caracterul sau iesit din comun, a tinut sa fie special pana la capat. Definitie neconventionala a cuvantului “altfel”, Printul din Trivale a spart tiparele pana in ultima clipa. Cliseul cu cerul care a plans la randul sau disparitia marelui fotbalist poate fi banal, pentru ca s-au mai vazut inmormantari la care norii au lacrimat marunt si des peste alaiul funerar. S-au mai vazut poate si mii de oameni infruntand ploaia sacaitoare si adunandu-se pentru a plange disparitia unui om, dar ceea ce s-a petrecut la funeraliile lui Dobrin a fost cu adevarat unic. La ora 11 a inceput ceremonialul oficial care a avut loc chiar pe stadionul care ii poarta numele si unde “Gascanul” a cunoscut cele mai frumoase clipe ale carierei. In tribunele arenei din Pitesti s-au adunat aproape 10 000 de oameni. Sicriul cu trupul neinsufletit al Maestrului a fost coborat de la tribuna oficiala la centrul terenului, moment in care cei prezenti au aplaudat minute in sir si i-au scandat numele lui Nicolae Dobrin, cu toate ca de data aceasta n-a mai driblat ca odinioara, nu si-a mai umilit adversarii si nici macar nu a mai deschis ochii pentru a privii cu maretie catre tribune. Nea Gicu a lasat amintirile sa joace in locul lui si probabil s-a mirat si el ca momentele sale de magie au sfidat numarul anilor la fel cum ii sfida el odinioara pe adversarii neputinciosi si s-au colportat din generatie in generatie, ca povestile nemuritoare, smulgand strigate de adoratie inclusiv din piepturile pustilor de 15 ani care nu l-au vazut niciodata jucand. Apoi Dobrin a facut o ultima tura de teren, in uralele tribunelor. Oarecum ciudat, au fost si niste preoti la stadion, care au vrut sa faca o slujba de inmormantare, doar ca multimea de oameni, in loc sa le raspunda cu semnul crucii in cinstea Celui de Sus, au inceput sa bata din palme intru slava eterna a idolului lor pamantean, pe care il vedeau pentru ultima oara.

Inzestrat cu un doza de talent de proportiile unui geniu, marele fotbalist s-a irosit intr-o viata boema si plina de culoare, asa cum fac de obicei toate talentele iesite din comun. Particularitatea sa a fost insa caracterul, dominat de o modestie nefireasca pentru o persoana care cucerea masele printr-o simpla unduire a gleznei si de o bunatate la fel de neobisnuita pentru un om care ar fi putut crede ca i se cuvine orice si oricum. Astfel, Dobrin a fost o raritate in doua ipostaze diferite: un fotbalist genial si un geniu care nu si-a pierdut caracterul.

Nicolae Dobrin a fost inmormantat in jurul orei 14.30 la Cimitirul Sfantu-Gheorghe, aflat chiar in vecinatatea stadionului. Nu-mi plac inmormantarile, dar bunica mea a asistat la sute de astfel de evenimente si cu siguranta mi-ar fi povestiti daca ar mai fi vazut asa ceva. Nu s-au angajat bocitoare care sa-l planga pe disparut, dar, in mod spontan si fara sa ceara simbrie, au venit cateva sute de oameni, care n-au mai incaput in cimitir si s-au urcat pe garduri, cantandu-i Maestrului in timp ce cobora in groapa. “Te vom iubi mereu!” sau “Dobrin, Dobrin” a rasunat timp de zeci de minute peste crucile de marmura. “Gascanul” si-a incheiat astfel cariera pamanteana, una in care a spart toate tiparele si a fost ovationat pretutindeni, de pe maidanele din jurul Pitestiului, pana la cimitirul in care sicriul sau a fost coborat in pamant. Urmeaza cariera din ceruri. Dobrin a luat cu el o minge, asezata in sicriu, la picioarele sale, iar acolo sus, ingerii au iesit deja la incalzire. Trage fermoarul, Doamne, cu mingea la picior omul asta nu se teme nici de Dumnezeu.

Boala

2007-10-23T07:20:00.000-07:00

de Marin Sorescu

Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi am fost frumos...

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

"Adio, mama!"

2007-10-15T04:21:00.000-07:00

Telefonul suna de vreo sapte-opt ori. Bunica-mea raspunde pana la urma. O intreb ce mai face. Imi zice ca era in gradina, scotea niste cartofi, dupa care se dezlantuie:

“A murit Ghita al Anii. I-a venit rau si a plecat la dispensar. Pa dreptu lu’ Ninel a picat jos si bun picat a fost. Acuma-i mort. A venit fiu-su aseara de la Buzau cu de toate. Era incarcat, abia aducea masina…Costica Dragulin e bolnav rau si el. I s-a umflat burta si mare minune daca n-are ciroza d-aia. L-a saturat de «Adio, mama»! Cum ce-i aia? Vodca d-aia facuta din toate bolbotinele de care bea toti la magazin la Posescu. Asa-i zice, «Adio, mama», ca moare toti de la ea. Si Ghita a baut.”

Scrisoare

2007-10-14T10:01:00.000-07:00

de Lucian Blaga

Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte –
şi-a trebuit să strig :
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat ?

Sunt mai bătrân decât tine, mamă,
ci tot aşa cum mă ştii :
adus puţin de umeri
şi aplecat peste întrebările lumii.

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri,
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevarăt şi care-i mai frumos ?
Mâna mi se opreşte : e prea puţin.
Glasul mi se stinge : e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis ?

Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.

Denis si Mateja

2007-10-12T11:48:00.000-07:00

Cancerul si prietenia nu tin cont de varsta sau nationalitate

Andrei merge la scoala

2007-09-27T06:47:00.000-07:00

In cele cateva minute cat am facut de acasa pana in statie nu am vorbit mare lucru. Nu mi-a dat nici un sfat, cum fac uneori fratii mai mari, doar mi-a strans mana si mi-a zis ca mai vorbim noi. Apoi s-a urcat intr-un autocar prafuit impreuna cu Ramona, care zambea de stangacia noastra in fata despartirii. Pareau optimisti, in fond nu putea fi mai rau decat aici, chiar daca era o tara straina. Cand m-am intors acasa l-am vazut pe Andrei cu ochii lui mari si albastri, de care se mira toata lumea. Aveam vreo 16 ani atunci si m-am gandit ca momentele care schimba vieti nu au nimic senzational. Sunt ca si celelalte, doar viitorul va fi altfel. Ca si in alte zile, Andrei strabatea camera in lung si-n lat mergand de-a busilea si bubuind cu genunchii in podea. Mama il privea zambind: “De-acuma sunt legata si de maini si de picioare cu asta”, si accentua cuvantul “asta” astfel incat se putea intelege ca responsabilitatea pe care si-o luase ii facea o placere deosebita.

Eu si Andrei ne-am facut multe favoruri unul altuia. Eu l-am ajutat sa faca primii pasi, el m-a ajutat sa inteleg cand am studiat “Cel mai iubit dintre pamanteni” cum vine treaba cu omul aflat sub influenta istoriei. Daca nu s-ar fi nascut intr-o perioada in care multi sunt nevoiti sa plece din tara pentru un trai normal, atunci nu ar fi crescut fara parinti. Eu l-am lasat sa-mi puna intrebari, el m-a lasat sa-l vad crescand. Eu am fost la prima lui serbare de la gradinita, iar el, ratacit printre ceilalti copii, m-a rasplatit cu un zambet din care am inteles ca facusem un copil fericit. El nu cred ca a inteles, dar imi facuse acelasi favor.

Ca orice copil, Andrei punea multe intrebari, doar ca de la un punct era diferit de ceilalti. Asta pentru ca nu mergea niciodata pana in panzele albe parandu-ti orice raspuns cu inepuizabilul “de ce e asa?”. El punea o intrebare apoi se oprea…“De ce au cazut frunzele?”, m-a intrebat in timp ce rascolea cu piciorul un morman de frunze de nuc amestecate in toate culorile toamnei. “Pentru ca a venit toamna. Toamna frunzele cad din copaci, iar primavara rasar din nou”, i-am zis. A privit cateva secunde in gol, asa cum facea de fiecare data cand primea un raspuns, dupa care a scos acel “îî” din piept, ca si cum i-ar fi parut rau de soarta frunzelor, dar intelesese ca era inutil sa fi intrebat de ce soarta lor e asa de crunta si de ce trebuiau sa moara in fiecare toamna. Ca si cum ar fi inteles ca pe lumea asta sunt lucruri pe care trebuie sa le accepti fie ca iti plac sau nu si ca oamenii mari nu stiu sa-ti spuna nimic despre aceste lucruri. Ele trebuiesc acceptate si atat.

Cu toate ca pe limba lui insemna sa plece de langa persoana la care tinea cel mai mult pentru a merge cu niste straini, Andrei nu a intrebat de ce nici cand i s-a spus ca trebuie sa-si lase bunica si sa mearga cu parintii lui in Italia. A privit cateva secunde in gol, dupa care a facut semn cu capul ca a inteles ca trebuie sa plece. “Sa nu plangi cand ajungi acolo”, i-a zis mama stapanindu-si cu greu lacrimile. El a facut semn din cap ca nu, n-o sa planga, dupa care a mai privit cateva secunde in gol. Andrei avea patru ani si jumatate atunci, dar s-a tinut de cuvant. N-a plans cand a ajuns acolo…

I-a fost greu totusi sa-si tina promisiunea. Mai ales in prima lui seara in Italia, cand a trebuit sa mearga la culcare. Atunci cand nu-i convine ceva sau cand sufera dintr-un anumit motiv, prima reactie a unui copil este aceea de a plange instantaneu. Andrei a suferit in serea aceea, am putut vedea asta in ochii lui mari si albastri de care se mira toata lumea, dar si-a stapanit lacrimile…Si mie mi-a fost greu cand am mers la culcare. Nu puteam sa-mi sterg din minte imaginea pe care o vazusem si am inceput sa plang gandindu-ma ca nimic nu poate fi mai trist decat un copil suferind fara sa planga. Lacrimile mi se prelingeau fara sa vreau pe obraji si nici nu mai stiam daca plang pentru el sau pentru toti copiii pe care viata i-a fortat sa inteleaga prea devreme ca suferinta trebuie acceptata. Am plans mirandu-ma ca plang si ca n-o mai facusem de cand eram copil si nu-mi convenea ceva sau sufeream dintr-un anumit motiv.

N-am nici un final interesant pentru textu asta, nici nu as fi vrut sa am. Vroiam doar sa va spun ca, incepand de acum o saptamana, Andrei merge la scoala. Iar mie asta mi se pare un lucru extraordinar.

Mesajul de adio

2007-09-20T23:41:00.000-07:00

Hagi e un orator prost, incapabil sa lege doua fraze coerente. Si totusi el este cel care a spus cele mai frumoase vorbe rostite vreodata de un antrenor la demisie: "O sa vin la meciuri...Le-am spus baietilor sa ma uite. Eu ma voi bucura de performantele lor".

Toamna de suflet

2007-09-14T13:19:00.000-07:00

de Tudor Arghezi

Zilele albe, iata, au inceput sa plece,
Ca niste barci tacute, pornind fara lopeti.
In tarm se face seara si steaua-n cerul rece
Pazeste cripta noptii cu candeli si peceti.

In sirul vietii noastre intreg, se face seara,
O seara fara sunet, nici vant, nici amintiri.
Ieri a plecat o barca, azi alte barci plecara,
Convoi de goluri strampte pe undele subtiri.

D-ar rasuna in lume macar un glas de goarna!
De s-ar clati pe lume un singur larg talaz!
Nu. Nemiscata-n margini, lumea se rastoarna
Si, ca sa cante, straja de sus si-a luat ragaz.

De-as fi un stei de pesteri, cioplit cu dalta-n lung,
As sta s-astept cu tihna, culcat pe-o muchie dreapta,
Cele din urma mute vecii sa le ajung,
Cu templul in spinare, carui slujesc de treapta.

Timpul

2007-08-31T11:44:00.000-07:00

"Tu stii cum a ajuns, ma?” zice frate-miu. Nu raspund nimic si mi-o amintesc pe tanti Viorica cum venea in fiecare dimineata la mama la cafea cu mersul ei greoi si leganat. “S-a dus Ramona pe la ea si i-a zis ca vrea sa-l vada pe Andrei, sa vada cat a crescut. A trebuit sa ma duc eu cu el”.

Imi mai amintesc ca era indragostita de Mircea Radu si ca stia pe dinafara aproape toate numerele de telefon din oras, pentru ca inainte de pensionare lucrase la telefoane. In urma cu un an, cand am venit pe acasa intr-un week-end, bunica-mea mi-a spus ca paralizat si ca nu se mai poate ridica din pat. Dupa o vreme, cand m-am intors iar, tot ea mi-a zis ca a murit nea Octav: “la sapte luni dupa ce a picat Viorica la pat. Tot ea la mancat copt. L-a tinut de prost toata viata. Cu cine n-a umblat? Si-acu, in halu asta, tot il horopsea. Il zapacise din gura. Si el o stergea de cacat la cur. N-a mai rabdat saracu”. Nea Octav a lucrat tot la telefoane si imi dadea sarma colorata cu care impleteam sticle la ora de lucru manual. Pe vremea lui, stalpii de care sunt agatate firele de telefon erau din lemn si atunci cand era ceva de reparat se urca in varful lor ajutat de niste scoabe din fier pe care si le lega de picioare.

“O ingrijeste o baba, cred ca e mai batrana decat ea. Plange intr-una. Cica Gabi si cu Cristi trec rar p-acolo si numa o injura: Cat vrei sa te ingrijesc, ca doar nu-mi raman palate pe urma mata?, asa cica ia zis aia. Numa' proasta, parca n-ar fi fiica-sa”, mai zice frate-miu si eu il aprob. Si mai zice ca Gabi si cu Cristi pleaca peste o saptamana, ea in Italia si el in Spania. Eu iar nu mai zic nimic si mi-o amintesc pe tanti Viorica cum ma contrazicea zambind cand ii spuneam ca Mircea Radu n-are nici-o treaba.

"Si le-am dat... bune"

2007-08-31T09:35:00.000-07:00

Am placerea de a face public un document de o deosebita importanta, care poate revolutiona invatamantul romanesc. Este vorba despre una dintre orele de geografie sustinute la scoala generala Lunca Pripor din orasul Nehoiu. Calitatea sunetului este regretabila, tinand cont ca la vremea aceea radiocasetofonul meu marca Aiwa, pe care l-am ascuns sub catedra, era o piesa de rezistenta. Oricum, ascultand cu atentie puteti afla cat de dramatica era situatia scolara a elevului Susma Ion , alias Onu, in clasa a VII a si din ce motiv i-a dat cu pumnul in spate elevului Popa Codrut de la a VII a B. De asemenea, mai puteti descoperi ca “Panait era proasta ca noaptea”, ca la scoala de corectie exista un program de bataie, dar si care este capitala Azerbaijanului.

Copii si caini

2007-08-12T11:04:00.000-07:00

In statie la 312. O femeie tinea strans de mana o fetita de vreo trei ani cu ochii mari si plini de intrebari. A cautat ceva in poseta, timp in care copilul a luat-o la fuga pe trotuar, oprindu-se la cativa metri distanta si contempland cu maxim interes reclamele aflate pe panourile de plastic din statia de autobuz. Femeia a ajuns-o din urma si, speriata probabil de sprintul energic al fiicei, i-a ars o palma zdravana peste fata dupa care a strans-o cu putere in brate. Scena mi s-a parut aproape fireasca, desi imi era mila de fetita aceea cu chipul dragalas pe ai carei obraji inrositi lacrimile se prelingeau in dezordine.

In aceasi statie, cateva zile mai tarziu, am vazut o alta femeie, traversand strada impreuna cu un caine pe care il tinea in lesa. Pe trecerea de pietoni s-a intersectat cu un individ care avea si el un caine. Cele doua animale s-au incaierat tocmai in mijlocul strazii, printre claxoanele si injuraturile soferilor, declansand un soi de lupta surda in care singurele victime erau cei doi stapani haituiti de smuciturile cainilor pe care abia ii mai stapaneau. Fara sa stiu cand imi pierise de pe fata zambetul ironic incoltit parca din reflex, m-am trezit gandindu-ma ca n-am vazut niciodata un om batandu-si animalul de companie. Mi s-a pus un ghem in stomac si am incercat in zadar sa-mi amintesc vreo cucoana arzandu-i una peste bot catelului neastamparat. In minte nu-mi apareau decat maraielile animalice ale celor doi caini incaierati pe trecerea de pietoni si ochii mari ai fetitei privind fascinati la reclamele colorate de pe panourile de plastic.

***********

L-am vazut de mai multe ori cersind in metrou, murdar si cu o privire resemnata. Avea legat de gat un carton pe care scria cu litere strambe: "MI-E FOAME", insa inscriptia aceea care mi se parea ciudata, fara sa stiu exact de ce, nu parea sa-l ajute prea mult. Ajungea de fiecare data la capatul vagonului fie cu mana goala, fie cu cateva monede pe care le strangea intre degetele lui murdare. Recunosc, nu m-am cautat niciodata prin buzunare ca sa-i ofer vreun ban, asa cum nu i-am oferit nici unui alt cersetor, indiferent ca era un copil sau un batran, indiferent daca era infirm sau sanatos. M-am gandit de multe ori la asta si am ajuns la concluzia ca mi-e rusine sa o fac.

Intr-o zi l-am vazut din nou, dar de data aceasta purta in brate un pui de catel, iar pe carton scria cu litere la fel de strambe: "AJUTATI-MA SA IAU LAPTE LA CATELUS". Spre surprinderea mea, la capatul vagonului copilul se chinuia sa nu scape pe jos bancnotele de zece mii pe care le adunase. Langa mine, doua adolescente s-au scotocit la repezeala in posete si i-au atins doua bancnote tuguindu-si buzele frumos conturate catre catel: "uite, fata, ce dragalas e". Eu nu i-am dat nimic nici de data aceasta pentru ca imi era rusine, mai rusine ca niciodata.

"Sa nu o mai arda"

2007-08-03T13:14:00.000-07:00

Un individ despre care nu mi-am putut da seama daca e tigan sau roman, daca e gras sau robust si nici daca e nebarbierit sau are intentia sa poarte barba discuta pe peron cu o femeie stearsa:
"Cine zicea asa?" intreaba ea
"Mama. Zice ca de mine si de Ana nu o intereseaza, dar o arde de copil. Sa nu o mai arda, ca copilu' e al meu. E al meu si daca vreau il omor. Ii dau un par in cap si gata!"

Despre falsa religiozitate

2007-08-03T12:27:00.000-07:00

La o zi dupa ce Romania a fost in doliu national si si-a condus pe ultimul drum liderul Bisericii, pare un moment potrivit pentru o discutie despre religiozitate. N-am nici un chef sa dau search pe google dar stiu sigur ca exista multe sondaje in care romanii se numara printre cele mai evlavioase popoare ale Europei. Sfintite sau nu, cumparate de la negustorii chinezi sau de la manastirile din Moldova, impodobite cu beculete colorate sau cu ramuri de salcie, icoanele pastreaza un loc de cinste in casele romanilor. Bisericile vechi nu se mai darama ci se renoveaza, in timp ce altele noi se construiesc din temelii finantate de darnicia si flerul electoral al diverselor personalitati, iar romanii de rand isi muta sacosa din mana dreapta in cea stanga si se inchina cu luare aminte de cate ori trec pe langa ele. Sunt doar cateva exemple menite sa ne convinga ca sondajele nu mint niciodata, la fel de bine cum niciodata nu patrund dincolo de aparente si nu iau in calcul nici o marja de eroare pentru sinceritatea celor chestionati.
Ne place sa ne consideram un popor religios si sa o strigam in gura mare asteptand recompense divine care sa instaureze o prosperitate la nivel national, dar constatam cu uimire ca seceta, canicula si alte intemperii se abat asupra noastra mai vartos decat asupra pacatosilor de olandezi, de exemplu, situati, probabil, de sondaje prin coada clasamentului in ceea ce priveste credinta in Cel de sus. Romanul e nascut poet, insa nu am luat niciodata premiul Nobel pentru literatura. Romanul e talentat la fotbal, dar nu am trecut niciodata de sferturile unei Cupe Mondiale. Romanul e credincios, dar dupa ce isi face semnul crucii cand trece pe langa biserica se duce acasa si isi da nevasta cu capul de peretii pe care sunt atarnate icoane chinezesti impodobite cu beculete colorate.
In prima zi de facultate, o profesoara mica si sasaita ne-a intrebat cu un zambet ironic pe cei doua sute si ceva de studenti aflati in amfiteatru: “De ce va inchinati cand treceti pe langa o biserica?” S-a facut liniste, iar zambetul ironic al profesoarei s-a intins pe toata fata. In cele din urma, o fata din primele randuri a raspuns cu sinceritate: “Asa ne-au invatat parintii”. Replica doamnei aflate la catedra a venit pe un ton taios: “Acum sunteti studenti si va aflati la varsta la care trebuie sa ganditi inainte de a face un gest pornit din reflex sau din sfaturile altuia”. Astia suntem: niste religiosi din tata in fiu, credinciosi din reflex, fara sa gandim si, cel mai grav, fara sa simtim.