Despre iubire...

As putea sa scriu despre multe lucruri in seara asta, dar n-are rost sa ma ascund. Oricum as da-o gandurile mele s-ar intalni in tine, ca bisectoarele unui triunghi in centrul cercului inscris. Problema e ca despre tine nu stiu ce sa scriu, esti singurul lucru care imi scapa printre taste, precum raspunsurile printre semnele de intrebare. As putea sa scriu insa despre un barbat masiv, cu parul carunt, pe care l-am vazut eu in metrou citind “Povestiri adevarate”. Si domnul asta pe care l-am vazut eu in metrou si din aspectul caruia nu puteai deduce nimic privea cu atentie sub titlul urias, inserat cu litere rosii: “Amantele isi petrec intotdeauna Sarbatorile singure”. Ma dor ochii, dar as vrea sa mai scriu. Nu stiu ce, dar as vrea. Sa mai scriu cateva randuri si apoi sa adorm, lasand textul asta neterminat pentru ca ma dor ochii, cum si-au lasat marii scriitori romanele neterminate pentru ca n-au mai avut zile. As putea sa scriu cum am plans eu singur intr-o camera de camin, cu lacrimile alunecandu-mi pe obraji si cazand peste piureul incalzit pe resou. Imi trimisese mama pachet pe autobuz si cand soferul a deschis grabit trapa aia de la bagaje am luat altul din greseala. Mi-am dat seama dupa ce plecase. De la Piata Victoriei pana la Filaret am injurat in gand incercand sa-mi ascund tristetea. Ma gandeam cum o sa-i spun mamei ca n-am luat pachetul si ei o sa-i para rau de mancare. O sa-i para rau pentru ca o facuse pentru mine. La Filaret l-am recuperat si m-am intors la camin. Era o sacosa de rafie cu fermoar. Pe sacosa mama lipise cu scoci un bilet pe care scrisese numele meu, ca sa nu iau alta din greseala. Mama a facut sapte clase si scrie urat, mai ales cu litere de tipar. Se jeneaza cu scrisul ei. Cand eram acasa si trebuia sa scrie vreo cerere sau vreun bilet de Liturghie, ma ruga pe mine. Acum, teama ca as fi putut rataci pachetul fusese mai puternica decat jena. Am privit bucata aia de hartie pe care mama zgariase cu litere strambe numele meu si m-am gandit ca n-a avut pe cine sa roage sa o faca in locul ei.

Mama nu mi-a cumparat niciodata nimic de ziua mea, nu m-a asteptat in curtea scolii cand am dat bacalaureatul sau capacitatea, nu m-a ajutat niciodata la teme si nici nu m-a sfatuit ce scoli sa urmez. Imi zicea de fiecare data: “tu stii mai bine”, iar vorbele astea nu porneau din indiferenta, ci din inteligenta si lipsa de egoism a omului simplu care intelege ca vremurile pe care le traieste l-au depasit. Sunt multe situatii in care mama nu s-a comportat ca celelalte mame si, poate tocmai de asta, sunt multe situatii in care nici eu nu ma comport ca ceilalti oameni. Ea m-a invatat, fara sa stie, ca in iubire nu exista reguli. Nu exista zile speciale, nu exista cuvinte sau gesturi obligatorii si nici dovezi incontestabile. Ce exista nu prea se stie, e un lucru care ne scapa printre taste precum raspunsurile printre semnele de intrebare. Un lucru care ne scapa printre cuvinte si gesturi marete pentru ca sa-l descoperim apoi printre taceri si sacose de rafie.

E tarziu. As putea sa mai scriu despre multe lucruri in seara asta, dar, asa cum ma asteptam, textul asta va ramane neterminat. Pentru ca ma dor cumplit de tare ochii si pentru ca am avut curajul sa-i dau un titlul atat de surprinzator…

Puterea obisnuintei

Marius are 25 de ani si lucreaza intr-o agentie Stanleybet. Bate pe calculator bilete la pariuri, asta face. Nu se regaseste printre cliseele in care oamenii sunt scarbiti de locul de munca si de oamenii cu care intra in contact. Nu, el s-a obisnuit. Asta l-a caracterizat cel mai bine in viata si o spune la toata lumea: stie sa se obisnuiasca. S-a obisnuit, s-a obisnuit cu nea Jean, care pune cate 10 bilete de 20 de mii pe care le calculeaza ore in sir si le pierde pana la ultimul, s-a obisnuit si cu Gelu, care pariaza in fiecare zi si tot in fiecare zi spune ca aseara iar la scos un meci la nu stiu cate milioane desi e constient ca nu-l mai crede nimeni, s-a obisnuit si cu pustii de liceu care chiulesc de la scoala ca sa-si bage banii de buzunar la jocurile electronice si care injura in mii si mii de feluri, s-a obisnuit si cu cusca din termopane care i se parea ca o inchisoare la inceput.

Lucrurile s-au schimbat insa intr-o seara, cand Alina l-a sunat si i-a spus pe un ton firesc: "Vezi ca nu mai vin acasa". Timpul a trecut greu a doua zi, iar agentia a inceput sa i se para din nou ca o inchisoare. Mai ales cand a constatat cu un soi de uimire inabusita in durere ca pustii din cartier, care chiulesc de la scoala ca sa-si bage banii de buzunar la jocurile electronice, stiu mai multe decat el despre Alina. Nu se astepta ca tocmai ei sa-i dezlege misterul acelui "vezi ca nu mai vin acasa", dar asa s-a intamplat. Alina plecase cu Dan Macedoneanu, unde altundeva daca nu in Macedonia. Pustii l-au lamurit ca era vorba despre "un smecher care face strainatatea si are mai multe combinatii. Sta chiar in blocu asta de langa agentie, la etaju cinci". O vazusera mai demult pe "tovarasa" lui ca se duce la el, da' nu i-au zis. De atunci Marius fumeaza mai mult, nu mai suporta pe nimeni si isi pune tot felul de intrebari. Nea Jean il enerveaza cu calculele lui interminabile, pe Gelu il crede un "terminat", pe pustii de liceu ii priveste cu ura, iar cusca din termopane i se pare o inchisoare. Se intreaba daca nu cumva se obisnuise cu lucrurile astea tocmai pentru ca la capatul lor se mai termina o zi si se intorcea acasa, unde il astepta Alina. O cunoscuse in urma cu cinci ani, iar de trei locuiau impreuna. Crezuse ca...Nu mai vrea sa se gandeasca la ce crezuse. Fumeaza si isi pune intrebari. Iese in fata agentiei cu tigara in gura, mai arunca cate o privire spre blocul de vizavi, la o fereastra de la etajul cinci, apoi priveste in pamant. Trage din tigara si, o data la cateva fumuri, se intreaba daca va sti sa se obisnuiasca si de data asta. Inainte sa apuce sa-si raspunda cineva ii strecoara in minte ca perdeaua ferestrei de la etajul cinci are un model cu romburi...