In seara asta tristetea mea este sinonima cu bucuria. Ca si cum mi-ar fi picat in mana un dictionar explicativ scris de un domn academician riguros si rigid care in mod total inexplicabil a avut o scapare si a inceput sa filosofezeze si sa cada in latura nepermisa a poeziei in momentul in care a definit cuvantul tristete. Nu stie nimeni ce s-a intamplat cu el si cum a putut face o asemenea gafa. Cand s-a descoperit greseala si era deja prea tarziu ca sa se mai poata indrepta ceva, colegii lui l-au privit cu un aer bizar si plin de ura. Asa cum privesti un caine care a fost bland si credincios ani la rand, dar intr-o buna zi a sarit la gatul stapanului si i-a infipt coltii in beregata. Nu stie nimeni ce s-a intamplat…
In anumite circumstante fotbalistul Ionut Stancu i s-a destainuit intr-o convorbire telefonica unui ziarist. “Trec prin momente grele, sunt numa’ rezerva, da’ ma antrenez si trag de mine. Daca esti corect cu viata, n-ai cum sa nu reusesti!”. Dupa aproape doi ani ziaristul se afla in tribunele stadionului Giulesti in timp ce Ionut Stancu, profitand de o anumita conjunctura, era titular in echipa Rapidului. Spre finalul partidei ziaristul a inceput sa strige din spatele laptopului asezat la masa presei: “Te agiti degeaba, Nelule! La mine nu treci clasa. Ai nota patru in ziar! Na, satura-te sa mai fi corect cu viata!”… A fost ultimul meci al fotbalistului Ionut Stancu ca titular in echipa Rapid.
Fara un motiv anume, ma gandesc ce o face oare la ora asta atacantul nigerian Yakubu Aegbeni.
In fiecare vara mamaie asteapta cu nerabdare venirea nepotilor de prin tari straine si mai ales a stranepotilor. Singuratatea e alungata cu tipete, harjoneli in stilul eroilor de desene animate si crize de precocitate care o uimesc si o ingrijoreaza in aceeasi masura. “Ma, asta micu trebuie dus la popa sa-i citeasca de domolire ca prea e iute! Numa asa face” zice aia batrana in timp ce taie aerul cu mainile in stil de karate. Apoi isi continua lamentarile: “Saracu, el n-a vazut bolovani p-acolo prin Italia. Cand s-a dus p-aici pe ulita, in loc sa se joace cu copiii ailalti i-a luat la bolovani. I-a mai ciuruit si masina lu Gaozel cu pietre! Trebuie dus la popa ca are el ceva de e asa!”.
Nu numai ala micu o ingrijoreaza pe mamaie, ci si Andrei, fratele mai mare, “pornit pe clasa a doua”. “Si astalalt e nervos tare. Intr-o zi s-a harjonit cu ala micu si-am vrut sa-l impac. El nu si nu, ca sa-l las in pace ca daca nu se duce si se arunca dupa pod in garla. Maaaa, i-am zis, tu stii ca daca te arunci in garla mori? El zice: si ce daca mor? Sa nu mai zici asa niciodata! Tu stii ce-i moartea? Tu stii ca daca mori te duci in pamant si nu mai inviezi? Pe el nici in cur nu-l durea. Zice: si ce daca? Aide curu vostru, numa prostii aveti in cap. Pe vremea mea nu era copiii asa…”
Spre sfarsitul lui august, nepotii si stranepotii se intorc in Italia. Mamaie ii saruta cu foc si se bucura in sinea ei ca a scapat de chiotele si de harjonelile care incepusera sa o oboseasca. Dar asta nu dureaza mult. Odata cu linistea se intoarce si singuratatea. Zilele incep sa fie mohorate si ploioase. Iar ei i se face iarasi dor de inceputul lui august…
Omul cu mustata se plimba tacticos pe digurile de ciment. Ceva il nemultumeste. Brusc, se incrunta si-l priveste taios pe Pintzoiu: “Ba, circarule! Baaa, iti dau de behai!” Pintzoiu se inroseste si pare usor speriat. Unul din prietenii lui il intreaba: “Ce zice, ma?” “Nu stiu - raspunde Pintzoiu - zice ca imi da de behai”.
La mamaie din Lunca toate lucrurile sunt la fel de cand le stiu. Tataie da cu matura si spala vasele, mamaie face cea mai tare ciorba din lume. Cand termina de dat cu matura si de spalat vasele tataie se aseaza pe scanul de la bucatarie si se uita pe geam. Dupa putin timp, se ridica si gaseste ceva de facut. Daca nu gaseste ceva de facut, se duce pana afara si se intoarce in casa.
Seara se uita la televizor. Multe emisiuni si-au trait ascensiunea, apogeul si decaderea sub privirile lor. “Surprize, surprize”, “Serialul Elodia”, “Nora pentru mama” si altele de care nu-si mai amintesc nici ei.
Ultima oara i-am gasit intr-un moment in care “mama lui s-a bagat peste ei si s-au certat din cauza ei”. “Uite la ea, pedeapsa! De ce nu lasa copiii in pace?” zice tataie, iar eu imi dau seama ca e treaba serioasa pentru ca el, de obicei, e mai indiferent cu treburile astea. “N-are cum sa se mai impace. Acuma e contra si aia si aia”, zice mamaie dand de inteles ca intre timp a intervenit si “mama ei”. “Mie de el imi pare rau, saracu. Plange mereu! O fi iubind-o, ca si cam seamana amandoi!”. Pret de aproape un minut se lasa liniste. Oamenii din televizor se cearta in continuare. “De ce s-or fi certand asa? Te duci la televizor sa te certi?” intreaba tataie pe un ton din care se intelegea ca astia n-au cum sa fie oameni seriosi daca s-au dus la televizor sa se certe. “Eee, le merge bine acolo! N-ai vazut mamele ce s-a ingrasat de cand au intrat in casa?”, ii raspunde mamaie. Eu nu zic nimic. Dialogul lor ma fascineaza cel putin la fel de mult pe cat ii fascineaza pe ei cearta oamenilor de la televizor.
Imi pare rau ca, intr-o zi, la mamaie din Lunca lucrurile nu vor mai fi asa cum le stiu eu dintotdeauna.
In urma cu cinci sau sase ani mamaie a facut un atac de cord intr-o noapte. Luminita dormea in camera alaturata. A doua zi a povestit ca mamaie s-a aflat pentru cateva minute intr-o alta lume. Se vedea ca minutele alea au marcat-o si totusi mai povestea ceva care parea sa o fi marcat la fel de mult. Zicea ca “nu l-am vazut niciodata asa pe tata!”. In noaptea aia tataie ar fi strigat printre lacrimi: “Nu ma lasa, Mario!”. Imi aduc aminte ca pe mine asta m-a impresionat cel mai tare din tot ce povestea Luminita. Iar acum cand scriu aceste lucruri mi se pare ca cel mai mare regret al vietii mele este ca n-am fost acolo sa-l vad pe tataie strigand printre lacrimi: “Nu ma lasa, Mario!”…
Imi pare rau ca, intr-o zi, la mamaie din Lunca lucrurile nu vor mai fi asa cum le stiu eu dintotdeauna.
Intr-o camera dintr-o casa aflata aproape de malul Mediteranei suntem mai multi si ne uitam la filmul Troia pe un DVD. Aseara am stat pana tarziu si am baut bere. Frate-miu si prietenii lui povesteau despre adolescenta lor. Despre cum vorbeau ei ca smecherii: “Salut, cioara!”, “Ce faci, cioara?”. Despre cate “panarame” faceau atunci. Bobitza povestea despre cum a futut-o el pe una si dupa aia i-a cumparat doua banane, Poleaca despre cum a vrut sa se pise in sapca plutonierului Capsuna, Titi despre cum a plecat cu friptura in buzunar de la un chef ca sa ii mituiasca pe aia la intrarea de la discoteca si tot felul de “panarame d-astea”. Ne uitam la film si comentam scenele cu bataie. La un moment dat, spre final, Brad Pitt o pupa pe una si dupa aia o priveste in ochi si era asa o scena d-asta de iubire. In camera nimeni nu mai comenta nimic, se facuse liniste. Si in linistea aia dintr-o dupa-amiaza sufocanta, intr-o camera dintr-o casa aflata aproape de malul Mediteranei, cuvintele lu Bobitza, rostite rar si apasat, au sunat cumva ca o replica dintr-un film: “Eu nu mai am sentimente, cioara!”
E tarziu. Ma intreb daca mai are rost sa adorm. Ma intreb daca au vreo noima toate cuvintele astea pe care le-am scris. In curand, intunericul asezat peste oras se va descompune in particule de praf si lumina…
In anumite circumstante fotbalistul Ionut Stancu i s-a destainuit intr-o convorbire telefonica unui ziarist. “Trec prin momente grele, sunt numa’ rezerva, da’ ma antrenez si trag de mine. Daca esti corect cu viata, n-ai cum sa nu reusesti!”. Dupa aproape doi ani ziaristul se afla in tribunele stadionului Giulesti in timp ce Ionut Stancu, profitand de o anumita conjunctura, era titular in echipa Rapidului. Spre finalul partidei ziaristul a inceput sa strige din spatele laptopului asezat la masa presei: “Te agiti degeaba, Nelule! La mine nu treci clasa. Ai nota patru in ziar! Na, satura-te sa mai fi corect cu viata!”… A fost ultimul meci al fotbalistului Ionut Stancu ca titular in echipa Rapid.
Fara un motiv anume, ma gandesc ce o face oare la ora asta atacantul nigerian Yakubu Aegbeni.
In fiecare vara mamaie asteapta cu nerabdare venirea nepotilor de prin tari straine si mai ales a stranepotilor. Singuratatea e alungata cu tipete, harjoneli in stilul eroilor de desene animate si crize de precocitate care o uimesc si o ingrijoreaza in aceeasi masura. “Ma, asta micu trebuie dus la popa sa-i citeasca de domolire ca prea e iute! Numa asa face” zice aia batrana in timp ce taie aerul cu mainile in stil de karate. Apoi isi continua lamentarile: “Saracu, el n-a vazut bolovani p-acolo prin Italia. Cand s-a dus p-aici pe ulita, in loc sa se joace cu copiii ailalti i-a luat la bolovani. I-a mai ciuruit si masina lu Gaozel cu pietre! Trebuie dus la popa ca are el ceva de e asa!”.
Nu numai ala micu o ingrijoreaza pe mamaie, ci si Andrei, fratele mai mare, “pornit pe clasa a doua”. “Si astalalt e nervos tare. Intr-o zi s-a harjonit cu ala micu si-am vrut sa-l impac. El nu si nu, ca sa-l las in pace ca daca nu se duce si se arunca dupa pod in garla. Maaaa, i-am zis, tu stii ca daca te arunci in garla mori? El zice: si ce daca mor? Sa nu mai zici asa niciodata! Tu stii ce-i moartea? Tu stii ca daca mori te duci in pamant si nu mai inviezi? Pe el nici in cur nu-l durea. Zice: si ce daca? Aide curu vostru, numa prostii aveti in cap. Pe vremea mea nu era copiii asa…”
Spre sfarsitul lui august, nepotii si stranepotii se intorc in Italia. Mamaie ii saruta cu foc si se bucura in sinea ei ca a scapat de chiotele si de harjonelile care incepusera sa o oboseasca. Dar asta nu dureaza mult. Odata cu linistea se intoarce si singuratatea. Zilele incep sa fie mohorate si ploioase. Iar ei i se face iarasi dor de inceputul lui august…
Omul cu mustata se plimba tacticos pe digurile de ciment. Ceva il nemultumeste. Brusc, se incrunta si-l priveste taios pe Pintzoiu: “Ba, circarule! Baaa, iti dau de behai!” Pintzoiu se inroseste si pare usor speriat. Unul din prietenii lui il intreaba: “Ce zice, ma?” “Nu stiu - raspunde Pintzoiu - zice ca imi da de behai”.
La mamaie din Lunca toate lucrurile sunt la fel de cand le stiu. Tataie da cu matura si spala vasele, mamaie face cea mai tare ciorba din lume. Cand termina de dat cu matura si de spalat vasele tataie se aseaza pe scanul de la bucatarie si se uita pe geam. Dupa putin timp, se ridica si gaseste ceva de facut. Daca nu gaseste ceva de facut, se duce pana afara si se intoarce in casa.
Seara se uita la televizor. Multe emisiuni si-au trait ascensiunea, apogeul si decaderea sub privirile lor. “Surprize, surprize”, “Serialul Elodia”, “Nora pentru mama” si altele de care nu-si mai amintesc nici ei.
Ultima oara i-am gasit intr-un moment in care “mama lui s-a bagat peste ei si s-au certat din cauza ei”. “Uite la ea, pedeapsa! De ce nu lasa copiii in pace?” zice tataie, iar eu imi dau seama ca e treaba serioasa pentru ca el, de obicei, e mai indiferent cu treburile astea. “N-are cum sa se mai impace. Acuma e contra si aia si aia”, zice mamaie dand de inteles ca intre timp a intervenit si “mama ei”. “Mie de el imi pare rau, saracu. Plange mereu! O fi iubind-o, ca si cam seamana amandoi!”. Pret de aproape un minut se lasa liniste. Oamenii din televizor se cearta in continuare. “De ce s-or fi certand asa? Te duci la televizor sa te certi?” intreaba tataie pe un ton din care se intelegea ca astia n-au cum sa fie oameni seriosi daca s-au dus la televizor sa se certe. “Eee, le merge bine acolo! N-ai vazut mamele ce s-a ingrasat de cand au intrat in casa?”, ii raspunde mamaie. Eu nu zic nimic. Dialogul lor ma fascineaza cel putin la fel de mult pe cat ii fascineaza pe ei cearta oamenilor de la televizor.
Imi pare rau ca, intr-o zi, la mamaie din Lunca lucrurile nu vor mai fi asa cum le stiu eu dintotdeauna.
In urma cu cinci sau sase ani mamaie a facut un atac de cord intr-o noapte. Luminita dormea in camera alaturata. A doua zi a povestit ca mamaie s-a aflat pentru cateva minute intr-o alta lume. Se vedea ca minutele alea au marcat-o si totusi mai povestea ceva care parea sa o fi marcat la fel de mult. Zicea ca “nu l-am vazut niciodata asa pe tata!”. In noaptea aia tataie ar fi strigat printre lacrimi: “Nu ma lasa, Mario!”. Imi aduc aminte ca pe mine asta m-a impresionat cel mai tare din tot ce povestea Luminita. Iar acum cand scriu aceste lucruri mi se pare ca cel mai mare regret al vietii mele este ca n-am fost acolo sa-l vad pe tataie strigand printre lacrimi: “Nu ma lasa, Mario!”…
Imi pare rau ca, intr-o zi, la mamaie din Lunca lucrurile nu vor mai fi asa cum le stiu eu dintotdeauna.
Intr-o camera dintr-o casa aflata aproape de malul Mediteranei suntem mai multi si ne uitam la filmul Troia pe un DVD. Aseara am stat pana tarziu si am baut bere. Frate-miu si prietenii lui povesteau despre adolescenta lor. Despre cum vorbeau ei ca smecherii: “Salut, cioara!”, “Ce faci, cioara?”. Despre cate “panarame” faceau atunci. Bobitza povestea despre cum a futut-o el pe una si dupa aia i-a cumparat doua banane, Poleaca despre cum a vrut sa se pise in sapca plutonierului Capsuna, Titi despre cum a plecat cu friptura in buzunar de la un chef ca sa ii mituiasca pe aia la intrarea de la discoteca si tot felul de “panarame d-astea”. Ne uitam la film si comentam scenele cu bataie. La un moment dat, spre final, Brad Pitt o pupa pe una si dupa aia o priveste in ochi si era asa o scena d-asta de iubire. In camera nimeni nu mai comenta nimic, se facuse liniste. Si in linistea aia dintr-o dupa-amiaza sufocanta, intr-o camera dintr-o casa aflata aproape de malul Mediteranei, cuvintele lu Bobitza, rostite rar si apasat, au sunat cumva ca o replica dintr-un film: “Eu nu mai am sentimente, cioara!”
E tarziu. Ma intreb daca mai are rost sa adorm. Ma intreb daca au vreo noima toate cuvintele astea pe care le-am scris. In curand, intunericul asezat peste oras se va descompune in particule de praf si lumina…
1 comentarii:
ahhhh bine ai revenit!
Trimiteţi un comentariu