Textu asta nu e scris pentru cei cativa oameni care asteapta de mai multe luni sa mai bag ceva pe blog si nici pentru placerea mea de a scrie. E scris pentru harfele lu aia batrana si ale altor oameni, pe care mi le notez uneori in telefonul mobil si imi promit ca o sa le scriu intr-o zi. Si uite asa ma trezesc ca intru in submeniul viewnotes si imi apare memory full. Si trebuie sa sterg ceva si mi se pare ca ar fi nedrept ca harfele unor oameni sa se piarda in uitare odata cu apasarea unei taste de pe telefonul mobil. Asa ca ma pun pe scris…
De cand n-am mai bagat ceva pe blog am fost de mai multe ori la Nehoiu, cu trenul personal, amestecat printre navetisti murdari, babe impovarate cu sacose de rafie si vanzatori de articole diverse. Primele personaje care reinvie de pe ecranul telefonului mobil sunt doi muncitori care au urcat la Buzau si au coborat in halta Badila si care purtau o discutie pe marginea consumarii neasteptat de rapide a porcului de Craciun. “Gata porcu, zice unul din ei, in mai putin de o luna jumate l-am dat gata”. Celalalt, nebarbierit si cu un fes negru, marca FILA, indesat pe cap, incearca sa anticipeze din experienta cum s-a petrecut risipa: “Da-i si lu ala, da-i si lu ala”. “Da, de unde, vine raspunsul neasteptat, n-am dat la nimeni, l-am mancat eu pe tot. A facut nevasta-mea sarmale din doua in doua zile, stie ca-mi plac. Ia uite ce m-am ingrasat, zice omul apucandu-se cu mainile de burta, de-acu, de cand am taiat porcu!”. Cei doi sunt intrerupti de un individ aparut din senin, care le vara sub nas un teanc de sosete. Muncitorii refuza insa cu o miscare din cap, iar omul cu sosetele se intoarce spre mine, adaptandu-si oferta dupa infatisarea mea ceva mai moderna: “Telefoane, sefule, telefoane ca lumea!”. Refuz politicos si vanzatorul isi continua incercarile cu o baba din spatele meu, infasurata intr-un batic negru: “Sosete mamaie, cinci lei patru perechi. Ia-le ca tine cald!” Batrana pune mana pe marfa, vrand parca sa verifice cumva afirmatia de mai devreme, dar pare destul de rezervata. “Innoieste-te, bre, ca ai muncit. Nu meriti si mata o pereche de sosete ca lumea?!”. Baba ramane in dilema o vreme, parand sa se gandeasca la cat de mult a muncit si la cat de mult merita sosetele care tin de cald. In cele din urma scoate o bancnota de 5 lei si o intinde individului, care o inhata cu gesturi aprobatoare: “Asa, bre, innoieste-te ca meriti!”.
La Nehoiu o vizitez, de fiecare data cand merg, pe aia batrana, care ramane intr-o forma de invidiat la cei 67 de ani impliniti. Prima data ma anunta cine a mai murit: “Ieri a-ngropat-o pe ma-sa lu Cartof. A murit, gata. Acuma il mananca viermii pe fiu-su. Nevasta-sa e in Italia cu copiii si el a ramas ca un prost. Nu-l ajuta Dumnezeu, ca o facea cum ii venea la gura pe biata ma-sa. De 8 martie s-a dus la ea la geam si cica i-a zis: Sa-mi sugi pula, mama! Asa, de ziua ta. Si ea ar fi zis saraca: Bine, mama. Multumesc!. Gaia-l mananca acuma, ca nici nu munceste, nici nimic. Numa bea si atata!”. La tara moartea e complicata si are multe aspecte. Mitica, spre exemplu, era un om mic de statura, dar harnic. Avea doi magari cu care ii ajuta pe oamenii din sat la diverse treburi. In urma cu niste ani a murit, alegand sa se spunzure de o funie atarnata intr-un prun. Lumea a zis atunci ca dintre toti pomii fructiferi pe care ii avea in gradina alegerea prunului nu a fost intamplatoare: “Ii placea lui tuica de pruna”. Mitica nu a disparut insa asa de usor din amintirea consatenilor sai, nevasta lui ramanand in continuare, chiar si la multi ani dupa decesul sotului, Maria lui Mitica cu magarii. A mai fost si suferinta impresionanta a magarului Stelu, caruia nu i-a mai placut nici iarba, nici nimic altceva, si a hotarat sa-si dea obtescul sfarsit la numai doua luni dupa moartea stapanului. Acum, la vreo sapte ani de la acele evenimente, Mitica a revenit in forta. “A murit femeia lu Mitica cu magarii - m-a anuntat mamaie - a luat-o dupa el. L-a dezgropat sa-i faca inmormantarea de sapte ani si l-a gasit intreg, nu putrezise deloc. Greseala mare a fost ca a bagat in groapa si sicriul care il pregatise sa-i puna oasele. L-a bagat gol deasupra lui si la nici trei luni a murit. A luat-o dupa el, vorbeste toata lumea. Nu trebuia sa bage si sicriul gol in groapa. Asta a fost greseala mare”.
Ma cam dor ochii, dar scriu in continuare. E misto sa scrii fara sa-ti pese de numarul de semne in care trebuie sa te incadrezi sau de cati de i trebuie sa pui la sfarsitul unor cuvinte. Si aici intervine iar aia batrana pentru ca daca unii au invata de la bunici povestile lui Ion Creanga, eu am invatat de la mamaie ca uneori e mai bine sa ti se rupa de reguli decat sa le respecti, indiferent ce o sa creada lumea. Ea a divortat de cinci barbati intr-o vreme in care a desface o casatorie era un act strident si condamnabil indiferent cat de intemeiate erau motivele. Interpretarile sunt diferite: lumea zice ca a fost curva, ea zice ca n-a fost proasta sa creada in generalitatea sloganului “femeia trebuie sa indure”. Eu cred ca adevarul e undeva la mijloc. Si tot ea mi-a dezvaluit cand aveam vreo sapte ani, intr-o dimineata de Ajun: “Nu exista, ma, nici un Mos Craciun! Du-te la sertarul ala mare din camera buna si vezi ca ce-o sa-ti puna in brad diseara acolo e”.
Mamaie ramane la fel de neatenta cu regulile chiar si acum, la 67 de ani. Pentru ca in duminica de Ziua Crucii e sarbatoare mare in Postul Pastelui si e pacat mare daca mananci de dulce. Am gasit-o insa mai bine dispusa ca niciodata, asteptandu-ma cu un pet de bere “Ciucas” pus la rece si cu gratarul incins, gata sa primeasca micii care asteptau intinsi pe o tava alba de plastic. Iar asta nu o impiedicase ca in ziua anterioara sa mearga la biserica, la slujba de pomenire a mortilor, pentru a-si indeplini indatoririle fata de cei raposati, pentru ca asa cum a caracterizat-o candva cuscra din Lunca “ o fi ea cum o fi dar pentru morti isi da viata!”
Mamaie e o femeie cu intentii bune, annihilate insa, de multe ori, de recunoasterea sincera a trairilor interioare. In Vinerera Mare a vrut sa tina post negru, sa nu puna nimic in gura, dar pe la doispe i s-a facut rau si a trebuit sa manance. A mancat cu post! In timp ce imi povestea cum era cat pe ce sa pice din picioare, asa de rau i s-a facut, o vecina cu care se are ea bine a aparut cu un cozonac mare si frumos, abia scos din cuptor. Chiar daca ii place sa le manance, mamaie nu s-a omorat niciodata cu pregatitul prajiturilor, asa ca a rugat o vecina sa-i faca un cozonac pentru Paste. Femeia cu cozonacul s-a intors la treburile ei si am ramas doar eu si aia batrana, cu narile invadate de mirosul placut al cozonacului asezat pe masa. “Cozonacul e bun cald”, zice mamaie ca un fel de preludiu, neindraznind sa treaca la subiect. Mai trec cateva minute, dupa care ma intreaba: “Tu ai postit azi?”. Raspunsul meu negativ a fost hotarator. “Hai sa mancam, ca doar n-am omorat pe nimeni”. A taiat cozonacul si am mancat amandoi mai mult de jumatate. “E bun tare! Pana la urma il mancam pe tot, ca pentru Paste cumpar altu de la magazin. Asta facut in casa e bun cald. Eu mananc ce-mi place, nu ma intereseaza nici de colesterol d-ala, nici de nimic. Nuta nu-i proasta, baga la ghiozdan!”, zice aia batrana dupa care izbucneste in ras. Mai mancam cate o felie, iar bucata minuscula ramasa pe masa din cozonacul initial pare sa-i produca o oarecare cainta, intrucat isi muta felia de cozonac in mana stanga si incepe sa se inchine cu evlavie privind catre cer: “Doamne, Maica Domnului, iarta-ne Doamne ca suntem prosti!”.
De cand n-am mai bagat ceva pe blog am fost de mai multe ori la Nehoiu, cu trenul personal, amestecat printre navetisti murdari, babe impovarate cu sacose de rafie si vanzatori de articole diverse. Primele personaje care reinvie de pe ecranul telefonului mobil sunt doi muncitori care au urcat la Buzau si au coborat in halta Badila si care purtau o discutie pe marginea consumarii neasteptat de rapide a porcului de Craciun. “Gata porcu, zice unul din ei, in mai putin de o luna jumate l-am dat gata”. Celalalt, nebarbierit si cu un fes negru, marca FILA, indesat pe cap, incearca sa anticipeze din experienta cum s-a petrecut risipa: “Da-i si lu ala, da-i si lu ala”. “Da, de unde, vine raspunsul neasteptat, n-am dat la nimeni, l-am mancat eu pe tot. A facut nevasta-mea sarmale din doua in doua zile, stie ca-mi plac. Ia uite ce m-am ingrasat, zice omul apucandu-se cu mainile de burta, de-acu, de cand am taiat porcu!”. Cei doi sunt intrerupti de un individ aparut din senin, care le vara sub nas un teanc de sosete. Muncitorii refuza insa cu o miscare din cap, iar omul cu sosetele se intoarce spre mine, adaptandu-si oferta dupa infatisarea mea ceva mai moderna: “Telefoane, sefule, telefoane ca lumea!”. Refuz politicos si vanzatorul isi continua incercarile cu o baba din spatele meu, infasurata intr-un batic negru: “Sosete mamaie, cinci lei patru perechi. Ia-le ca tine cald!” Batrana pune mana pe marfa, vrand parca sa verifice cumva afirmatia de mai devreme, dar pare destul de rezervata. “Innoieste-te, bre, ca ai muncit. Nu meriti si mata o pereche de sosete ca lumea?!”. Baba ramane in dilema o vreme, parand sa se gandeasca la cat de mult a muncit si la cat de mult merita sosetele care tin de cald. In cele din urma scoate o bancnota de 5 lei si o intinde individului, care o inhata cu gesturi aprobatoare: “Asa, bre, innoieste-te ca meriti!”.
La Nehoiu o vizitez, de fiecare data cand merg, pe aia batrana, care ramane intr-o forma de invidiat la cei 67 de ani impliniti. Prima data ma anunta cine a mai murit: “Ieri a-ngropat-o pe ma-sa lu Cartof. A murit, gata. Acuma il mananca viermii pe fiu-su. Nevasta-sa e in Italia cu copiii si el a ramas ca un prost. Nu-l ajuta Dumnezeu, ca o facea cum ii venea la gura pe biata ma-sa. De 8 martie s-a dus la ea la geam si cica i-a zis: Sa-mi sugi pula, mama! Asa, de ziua ta
Ma cam dor ochii, dar scriu in continuare. E misto sa scrii fara sa-ti pese de numarul de semne in care trebuie sa te incadrezi sau de cati de i trebuie sa pui la sfarsitul unor cuvinte. Si aici intervine iar aia batrana pentru ca daca unii au invata de la bunici povestile lui Ion Creanga, eu am invatat de la mamaie ca uneori e mai bine sa ti se rupa de reguli decat sa le respecti, indiferent ce o sa creada lumea. Ea a divortat de cinci barbati intr-o vreme in care a desface o casatorie era un act strident si condamnabil indiferent cat de intemeiate erau motivele. Interpretarile sunt diferite: lumea zice ca a fost curva, ea zice ca n-a fost proasta sa creada in generalitatea sloganului “femeia trebuie sa indure”. Eu cred ca adevarul e undeva la mijloc. Si tot ea mi-a dezvaluit cand aveam vreo sapte ani, intr-o dimineata de Ajun: “Nu exista, ma, nici un Mos Craciun! Du-te la sertarul ala mare din camera buna si vezi ca ce-o sa-ti puna in brad diseara acolo e”.
Mamaie ramane la fel de neatenta cu regulile chiar si acum, la 67 de ani. Pentru ca in duminica de Ziua Crucii e sarbatoare mare in Postul Pastelui si e pacat mare daca mananci de dulce. Am gasit-o insa mai bine dispusa ca niciodata, asteptandu-ma cu un pet de bere “Ciucas” pus la rece si cu gratarul incins, gata sa primeasca micii care asteptau intinsi pe o tava alba de plastic. Iar asta nu o impiedicase ca in ziua anterioara sa mearga la biserica, la slujba de pomenire a mortilor, pentru a-si indeplini indatoririle fata de cei raposati, pentru ca asa cum a caracterizat-o candva cuscra din Lunca “ o fi ea cum o fi dar pentru morti isi da viata!”
Mamaie e o femeie cu intentii bune, annihilate insa, de multe ori, de recunoasterea sincera a trairilor interioare. In Vinerera Mare a vrut sa tina post negru, sa nu puna nimic in gura, dar pe la doispe i s-a facut rau si a trebuit sa manance. A mancat cu post! In timp ce imi povestea cum era cat pe ce sa pice din picioare, asa de rau i s-a facut, o vecina cu care se are ea bine a aparut cu un cozonac mare si frumos, abia scos din cuptor. Chiar daca ii place sa le manance, mamaie nu s-a omorat niciodata cu pregatitul prajiturilor, asa ca a rugat o vecina sa-i faca un cozonac pentru Paste. Femeia cu cozonacul s-a intors la treburile ei si am ramas doar eu si aia batrana, cu narile invadate de mirosul placut al cozonacului asezat pe masa. “Cozonacul e bun cald”, zice mamaie ca un fel de preludiu, neindraznind sa treaca la subiect. Mai trec cateva minute, dupa care ma intreaba: “Tu ai postit azi?”. Raspunsul meu negativ a fost hotarator. “Hai sa mancam, ca doar n-am omorat pe nimeni”. A taiat cozonacul si am mancat amandoi mai mult de jumatate. “E bun tare! Pana la urma il mancam pe tot, ca pentru Paste cumpar altu de la magazin. Asta facut in casa e bun cald. Eu mananc ce-mi place, nu ma intereseaza nici de colesterol d-ala, nici de nimic. Nuta nu-i proasta, baga la ghiozdan!”, zice aia batrana dupa care izbucneste in ras. Mai mancam cate o felie, iar bucata minuscula ramasa pe masa din cozonacul initial pare sa-i produca o oarecare cainta, intrucat isi muta felia de cozonac in mana stanga si incepe sa se inchine cu evlavie privind catre cer: “Doamne, Maica Domnului, iarta-ne Doamne ca suntem prosti!”.
6 comentarii:
Eu te-as plati sa scrii asemenea povesti. Daca as avea cu ce... astept, ca poate ajung nevasta de latifundiar :)
Si eu as vrea sa ma plateasca cineva sa scriu astfel de povesti...astept, poate o sa vina ziua cand lumea o sa cumpere ziare pentru chestii de genul asta :)
http://zaraovidiu.blogspot.com/2008/05/pisania-care-acuza-ilie-sarbu-blestemat.html
Buna! Sunt Serban. Ai un blog frumos. Ai putea intra si tu pe al meu? :) http://sherby2007.wordpress.com/
partea cu trenul o simt si eu uneori pe pielea mea. Uite un pont. Du-te la buzau cu acceleratul care pleaca la 21.00 spre suceava. trage aer in piept si stai pe interval de cand te sui pna cobori. fii atent la toate detaliile. E circu dracu. Pacat ca a murit Caragiale ptr ca a ratat o capodopera. Cat despre trenul groazei buzau -nehoiu, am trait si eu experienta.
...nu gasesc cuvinte sa spun cat de mult imi place ceea ce scri.
Intamplarea a facut ca intr-o seara pe cand citeam tot felul de glume, epigrame, si alte chestii umoristice sa imi aduc aminte de un vecin mai vechi, Mihai Voinea, care stiu ca se pricepea la din'astea:). Si imi zic:"E imposibil sa nu gasesc ceva scris de el, un articol, o gluma, orice daca dau o simpla cautare pe 'Google' cu Mihai Voinea...asa am ajuns pe blogul tau.
M-am bucurat cand l-am gasit, chiar necitind nimic, pentru ca stiam ca ceea ce voi citi va fi cu adevart interesant, insa dupa ce am citit primul articol despre vecinul lui si al meu totodata "nea Neculai" cel care 'a uimit intreg satul' si am ras cu lacrimi mi-am zis ca merita cu adevarat sa citesc articolele acestui blog...imi place mult sa pierd timpul citind prin tot feluri de bloguri dar acesta este unul cu adevarat special. In primul rand pentru ca te cunosc inca din copilarie, chiar daca prea multe vorbe nu am schimbat...imi aduc aminte cand veneai pe la fratemiu, in urma cu vreo 7-8 ani daca nu ma insel, eu aveam pe atunci 9-10 ani, sa va jucati sah iar eu ma uitam, nu intelegeam nimic, dar imi placea sa stau si sa astept ca inca o piesa sa fie luata de pe tabla de sah si sa ma joc alaturi cu ele, cea mai mare bucurie era cand luam calul pentru ca pe atunci m-i se parea ca era cea mai simpatica piesa de sah, nu stiam eu de pioni, tura, regina etc...dar in fine, deja am deviat subiectul...Voiam de fapt sa iti spun ca te admir foarte mult pentru ceea ce faci...Citind printre articolele tale ma gandeam: "Oare o sa pot eu ajunge vreodata sa scriu atat de frumos?" pentru ca si eu as vrea sa urmez Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii (FJSC) insa cei apropiati ma tot sfatuiesc ca nu ar fi o alegere prea buna pentru viitor...asa sa fie?
Vreau sa iti urez multa bafta in continuare, numai succese si poate sa te vedem si pe "sticla" :)...la TV...mai des, pentru ca defapt te-am vazut dar numai o singura data. Si cat mai multe articole pentru ca sunt foarte bune! Felicitari!
Cu multa stima si onoare,
Razvan VOINEA
Trimiteţi un comentariu