Despre iubire...

As putea sa scriu despre multe lucruri in seara asta, dar n-are rost sa ma ascund. Oricum as da-o gandurile mele s-ar intalni in tine, ca bisectoarele unui triunghi in centrul cercului inscris. Problema e ca despre tine nu stiu ce sa scriu, esti singurul lucru care imi scapa printre taste, precum raspunsurile printre semnele de intrebare. As putea sa scriu insa despre un barbat masiv, cu parul carunt, pe care l-am vazut eu in metrou citind “Povestiri adevarate”. Si domnul asta pe care l-am vazut eu in metrou si din aspectul caruia nu puteai deduce nimic privea cu atentie sub titlul urias, inserat cu litere rosii: “Amantele isi petrec intotdeauna Sarbatorile singure”. Ma dor ochii, dar as vrea sa mai scriu. Nu stiu ce, dar as vrea. Sa mai scriu cateva randuri si apoi sa adorm, lasand textul asta neterminat pentru ca ma dor ochii, cum si-au lasat marii scriitori romanele neterminate pentru ca n-au mai avut zile. As putea sa scriu cum am plans eu singur intr-o camera de camin, cu lacrimile alunecandu-mi pe obraji si cazand peste piureul incalzit pe resou. Imi trimisese mama pachet pe autobuz si cand soferul a deschis grabit trapa aia de la bagaje am luat altul din greseala. Mi-am dat seama dupa ce plecase. De la Piata Victoriei pana la Filaret am injurat in gand incercand sa-mi ascund tristetea. Ma gandeam cum o sa-i spun mamei ca n-am luat pachetul si ei o sa-i para rau de mancare. O sa-i para rau pentru ca o facuse pentru mine. La Filaret l-am recuperat si m-am intors la camin. Era o sacosa de rafie cu fermoar. Pe sacosa mama lipise cu scoci un bilet pe care scrisese numele meu, ca sa nu iau alta din greseala. Mama a facut sapte clase si scrie urat, mai ales cu litere de tipar. Se jeneaza cu scrisul ei. Cand eram acasa si trebuia sa scrie vreo cerere sau vreun bilet de Liturghie, ma ruga pe mine. Acum, teama ca as fi putut rataci pachetul fusese mai puternica decat jena. Am privit bucata aia de hartie pe care mama zgariase cu litere strambe numele meu si m-am gandit ca n-a avut pe cine sa roage sa o faca in locul ei.

Mama nu mi-a cumparat niciodata nimic de ziua mea, nu m-a asteptat in curtea scolii cand am dat bacalaureatul sau capacitatea, nu m-a ajutat niciodata la teme si nici nu m-a sfatuit ce scoli sa urmez. Imi zicea de fiecare data: “tu stii mai bine”, iar vorbele astea nu porneau din indiferenta, ci din inteligenta si lipsa de egoism a omului simplu care intelege ca vremurile pe care le traieste l-au depasit. Sunt multe situatii in care mama nu s-a comportat ca celelalte mame si, poate tocmai de asta, sunt multe situatii in care nici eu nu ma comport ca ceilalti oameni. Ea m-a invatat, fara sa stie, ca in iubire nu exista reguli. Nu exista zile speciale, nu exista cuvinte sau gesturi obligatorii si nici dovezi incontestabile. Ce exista nu prea se stie, e un lucru care ne scapa printre taste precum raspunsurile printre semnele de intrebare. Un lucru care ne scapa printre cuvinte si gesturi marete pentru ca sa-l descoperim apoi printre taceri si sacose de rafie.

E tarziu. As putea sa mai scriu despre multe lucruri in seara asta, dar, asa cum ma asteptam, textul asta va ramane neterminat. Pentru ca ma dor cumplit de tare ochii si pentru ca am avut curajul sa-i dau un titlul atat de surprinzator…