O fi sau n-o fi?

Primul lucru pe care l-am invatat despre moartea a fost ca dincolo de ea exista lumea ailalta. Cum e acolo nu prea se stie, ca nu s-a intors nimeni ca sa spuna. Mamaie a zis odata, cand eram eu mai mic, ca ar fi auzit ea de la o femeie care citeste tot felul de carti luate de pe la manastiri ca si acolo e tot ca p-aici. Adica sunt si acolo case, copaci, animale, oamenii stau de vorba intre ei, rad, povestesc, au biserici, au magazine, si daca nu cumva chiar si carciumi. Si toate astea le spunea pe un ton optimist, care lasa de inteles ca omul nu prea are de ce se teme de moarte. In orice caz, oricat de bine ar fi, lumea ailalta este totusi o alta lume, iar mortul cand se duce acolo e la inceput un strain si, ca orice strain, are si el nevoie de un sprijin cat de mic pana se incheaga putin. Asa se face ca la inmormantare rudele ii dau de pomana perna, plapuma, pat, o gaina, un cocos, si alte lucruri care l-ar putea ajuta sa-si puna pe picioare o gospodarie, ca tot omul. Tot dupa aceleasi criterii, praznicele de pomenire sunt si ele cat mai dese la inceput, la trei zile, la noua, la trei saptamnani si tot asa, rarindu-se odata cu timpul pana ajung sa se faca din an in an. Dupa pomana de sapte ani, rudele si-au cam incheiat datoria fata de cel raposat, pentru ca un om cum trebuie a avut timp suficient sa-si faca si el un rost pe lumea ailalta si sa nu mai astepte ajutorul celor ramasi in viata. “Dupa pomana de sapte ani ti-ai terminat obligatia, mai faci numa daca vrei”, suna o invatatura pe care mamaie a mostenit-o de la parintii ei. Si chiar daca mai vrei, nu mai trebuie neaparat sa chemi oameni straini, de prin sat, poti sa faci o masa cu cei din familie si sa imparti la urma colaci cu coliva si lumanari infipte in ea.

La parastastul de zece ani, mamaie s-a hotarat sa nu mai cheme lume din sat, doar pe Marioara lu Tarus, cu care se are ea bine si care a venit direct de la biserica, cu cosul in mana. Restul eram din familie, adica eu, mama, unchiu Nelu cu matusa Nuta, mamaie din Lunca si unchiu Vasile de la Ramnicu Sarat, sosit intamplator in vizita. A intins masa in odaia mare si, dupa ce ne-am asezat cu totii, a adus un ibric cu tuica fiarta si a turnat in pahare. Dupa cateva inghitituri atmosfera s-a destins, pierzand pe alocuri semnificatia evenimentului.
-Buna tuica! zice unchiu Vasile. E cumparata sau e facuta de mata?
-De mine. Am si tuica, am si vin. Sa vezi ce vin bun am, aduc acuma dupa friptura! Am facut de-aci din via mea.
-Las ca-i bine.
-Eu ma descurc, Vasile. Am de toate, de aia moare astia p-aici, zice mamaie miscandu-si capul de la stanga spre dreapta pentru a cuprinde intreg satul aflat dincolo de peretii casei si unde s-ar parea ca oamenii se afla intr-o competitie continua unul fata de celalalt.
Marioara lu Tarus il priveste pe unchiul Vasile din spatele ochelarilor ei cu lentile uriase si intareste cu patos:
-Se descurca Nuta, n-ai treaba cu ea!
-Ma descurc, ca eu am fost mai mult singura in viata mea. Cat oi mai putea merge pe picioare ma descurc. Numa daca nu oi ramanea oloaga. Atunci e mai greu, ca nu mai pot merge...Acu o saptamana am fost la o sedinta cu PD-u, adauga mamaie prostindu-se ca un copil. Ne-a dus si ne-a adus cu autobuzul. Bautura, mancare, cafeluta. Ce mai vrei?
Unchiu Vasile si unchiu Nelu chicotira la celalalt capat al mesei.
-Bravo, tanti Nuto. Las ca-i bine!
-Ia uite pe unde umbla ea! zice Marioara lu Tarus cu un fel de invidie.
-Da, am uitat sa-ti spun. La Cislau a fost, a venit si Basescu. Dupa ce s-a terminat a intins o masa mare, cu de toate. Ei au mancat aparte...
-A fost si Basescu? se interesa uimita mamaie din Lunca, in timp ce Marioara lu Tarus parea mai impresionata de partea cu masa intinsa la sfarsit.
-A fost. A stat de vorba cu noi, a spus, a glumit. E popular, da' slab saracu. Slab rau!
-Cum boala?! se mira mamaie din Lunca. La televizor nu e asa slab.
-E slab rau! mai intareste o data mamaie.
-La televizor sunt intr-un fel, in realitate sunt altfel, se baga matusa Nuta in discutie.
-Ete na. Se vede si la televizor care e slab. N-ai vazut aia a lu Columbeanu ce slaba e. Se vede ca e slaba.
-Las-o boalii si p-aia, se dezlantuie matusa, n-ai vazut ce a aratat astia, cum facea sex d-ala oral la restaurant.
-Unde?!! sare ca arsa mamaie din Lunca.
-A aratat astia la televizor. S-au facut de ras!
-Cum boala o fi facand asa ceva?!
-E, asa e acuma. Face si doctorii si oamenii cu carte. A inebunit lumea.
-Doamne fereste! mai zice mamaie din Lunca. Cate mai auzi! Nu ne mai rabda Dumnezeu!
-Asa e, confirma si Marioara lu Tarus din spatele ochelarilor ei cu lentile uriase. Prea se intampla multe, prea s-a inrait lumea.
Intre timp, mama si mamaie stransesera farfuriile in care se mancase ciorba si acum aduceau friptura, picand tocmai in mijlocul discutiei.
-Sa vezi ce vin bun am, Vasile! zice mamaie in timp ce aseaza pe masa doua sticle de plastic pline. Facut de-aci, din via mea.
-Ia uite ce culoare frumoasa are, constata unchiu Vasile analizand sticla cu ochi de specialist
-Da, e bun tare...Cu ce-ai venit, Vasile? intreaba mamaie cu interes.

-Cu trenu am venit.

-Ai avut legaturi bune?

-Da, n-am stat decat un sfert de ora in Buzau. Am venit bine.

-Cand pleci?

-Maine seara, plec cu ginere-miu cu masina. A venit si el aseara cu Elena, adauga unchiu Vasile impingand pipeptul in fata.

-Are masina ginere-tu? Ce culoare e, ca trecea una alba p-aici pe ulita...

-A lui e vernila, nu era el. Eu le-am zis sa vina incoace, da nu stiu daca or veni.

-Cum, ma, ca nu e vernila! E albastra, zice mamaie din Lunca.

-Ia uite la ea, eu nu stiu ce culoare are masina lu ginere-miu, replica unchiu Vasile pe undeva bucuros de aparitia acestei polemici care ii permite sa mai mentioneze o data despre ginerele lui care are masina.

Mamaie din Lunca nu se lasa convinsa prea usor:

-Nu e vernila, e albastra. Un albastru mai inchis asa.

-Fugi, bre de-aici ca ma si enervezi. E vernila, ce dracu, stii mata mai bine ca mine ce culoare are masina lu ginere-miu!

-Ete na, parca n-am vazut-o si eu.

Discutia e intrerupta brusc de mamaie, care intre timp iesise afara sa mai aduca ceva, iar acum striga ca din gura de sarpe:

-Vasiiileee, o masina vernila p-aici pe drum!

Unchiu Vasile sare ca ars, simtind ca i se ofera sansa de a lamuri problema cu masina si de a prezenta si celorlalti motivul mandriei. Unchiu Nelu rade ironic de avantul cumnatului sau:

-Ce-i place si lu Vasile sa se mai laude!

Afara se aud voci, mamaie spune ceva imperceptibil, iar unchiu Vasile se intoarce in camera dezamagit.

-Nu era el, zice, dupa care se aseaza la masa.
Intre timp, mamaie din Lunca si matusa Nuta se aflau in toiul unei discutii cat se poate de aprinse.
-Naiba stie unde boala o fi!
-Acuma o cauta prin Germania, s-a dus unu dupa ea.
-Cine, ma? intreaba unchiu Vasile
-Elodia asta, nu vezi ca n-o mai gaseste deloc! Eu cred ca-i moarta si ingropata pe undeva.
-Nu se stie, n-ai vazut cate mai arata astia. Ba ca ar fi fugita in Germania, ba ca ar fi moarta, zice matusa Nuta.
-Las-o boalii, v-ati gasit si voi ce sa discutati la pomana, le dojeneste unchiu Nelu.
-E, mai discutam ce sa facem.
-Discuti, da nu la pomana!
-Lasa, Nelule, intervine mamaie impaciuitoare, n-are nimica. Mai discuti si la pomana, ca si mortii poate stau si ei de vorba intre ei pe lumea ailalta. Acuma ce sa facem, sa nu mai vorbim deloc daca e pomana? Conteaza sa nu-ti para rau si s-o faci cu inima curata, ca sa fie primit si sa ajunga la ei pe lumea ailalta.
-Eu stiu ce-o mai fi si acolo, zice unchiu Nelu cu un aer filosofic. Cateodata stau asa si ma gandesc, oare o mai fi ceva? Cine stie...
-Este, n-are cum sa nu fie! Daca n-ar fi nu ti-ar aparea in vis. N-ai vazut ca cand s-apropie pomana iti apar in vis? Asteapta si ei acolo unde sunt, asteapta sa le faci, il lamureste mamaie.
-Este, scrie si la carte! confirma Marioara lu Tarus
-Cine stie! zice unchiu Nelu. Daca ai murit esti mort, nu se mai stie daca mai e si ce mai e dupa aia. Eu cand ma gandesc asa, parca nici nu-mi vine sa cred. Cum adica sa nu mai fiu?
-Asa a lasat Dumnezeu, toata lumea moare, mai intervine o data Marioara lu Tarus.
-Ce-o mai fi stie numa Dumnezeu, da pomenile e bine sa le faci, rosteste cu convingere mamaie din Lunca. Uite cuscra a facut mereu, pomeni ca lumea si la timp. Asa e bine.
-Am facut si cat oi mai putea mai fac, se faleste mamaie. Daca o face si pentru mine cineva e bine, daca nu are grija Dumnezeu.
Mamaie pune pe masa suc si prajituri, iar discutia se abate incet-incet catre lucruri mai putin incarcate de spirit metafizic, cum ar fi varza, care n-a prea legat toamna asta, sau prunele, care au fost, da nu ca anu trecut. Apoi, dupa vreo zece minute aduce colaci cu coliva si lumanari galbene, de ceara, aprinse si infipte in ea. Pret de cateva momente s-a instalat o tacere deplina peste care domneau doar facliile minuscule ale lumanarilor infipte in colaci. Lucrurile au reintrat in normal odata ce lumanarile s-au stins si toata lumea s-a ridicat de la masa. Mamaie ne-a condus pana la poarta despartindu-se de noi cu pupaturi si cu o vizibila satisfactie a inca unei datorii indeplinite. Mamaie din Lunca a imbratisat-o cu foc, parand cea mai impresionata de devotamentul cuscrei fata de cei raposati, dupa care a concluzionat scurt, dand uitarii divergentele din trecut:
-O fi ea cum o fi, da pentru morti isi da viata!