In cele cateva minute cat am facut de acasa pana in statie nu am vorbit mare lucru. Nu mi-a dat nici un sfat, cum fac uneori fratii mai mari, doar mi-a strans mana si mi-a zis ca mai vorbim noi. Apoi s-a urcat intr-un autocar prafuit impreuna cu Ramona, care zambea de stangacia noastra in fata despartirii. Pareau optimisti, in fond nu putea fi mai rau decat aici, chiar daca era o tara straina. Cand m-am intors acasa l-am vazut pe Andrei cu ochii lui mari si albastri, de care se mira toata lumea. Aveam vreo 16 ani atunci si m-am gandit ca momentele care schimba vieti nu au nimic senzational. Sunt ca si celelalte, doar viitorul va fi altfel. Ca si in alte zile, Andrei strabatea camera in lung si-n lat mergand de-a busilea si bubuind cu genunchii in podea. Mama il privea zambind: “De-acuma sunt legata si de maini si de picioare cu asta”, si accentua cuvantul “asta” astfel incat se putea intelege ca responsabilitatea pe care si-o luase ii facea o placere deosebita.
Eu si Andrei ne-am facut multe favoruri unul altuia. Eu l-am ajutat sa faca primii pasi, el m-a ajutat sa inteleg cand am studiat “Cel mai iubit dintre pamanteni” cum vine treaba cu omul aflat sub influenta istoriei. Daca nu s-ar fi nascut intr-o perioada in care multi sunt nevoiti sa plece din tara pentru un trai normal, atunci nu ar fi crescut fara parinti. Eu l-am lasat sa-mi puna intrebari, el m-a lasat sa-l vad crescand. Eu am fost la prima lui serbare de la gradinita, iar el, ratacit printre ceilalti copii, m-a rasplatit cu un zambet din care am inteles ca facusem un copil fericit. El nu cred ca a inteles, dar imi facuse acelasi favor.
Ca orice copil, Andrei punea multe intrebari, doar ca de la un punct era diferit de ceilalti. Asta pentru ca nu mergea niciodata pana in panzele albe parandu-ti orice raspuns cu inepuizabilul “de ce e asa?”. El punea o intrebare apoi se oprea…“De ce au cazut frunzele?”, m-a intrebat in timp ce rascolea cu piciorul un morman de frunze de nuc amestecate in toate culorile toamnei. “Pentru ca a venit toamna. Toamna frunzele cad din copaci, iar primavara rasar din nou”, i-am zis. A privit cateva secunde in gol, asa cum facea de fiecare data cand primea un raspuns, dupa care a scos acel “îî” din piept, ca si cum i-ar fi parut rau de soarta frunzelor, dar intelesese ca era inutil sa fi intrebat de ce soarta lor e asa de crunta si de ce trebuiau sa moara in fiecare toamna. Ca si cum ar fi inteles ca pe lumea asta sunt lucruri pe care trebuie sa le accepti fie ca iti plac sau nu si ca oamenii mari nu stiu sa-ti spuna nimic despre aceste lucruri. Ele trebuiesc acceptate si atat.
Cu toate ca pe limba lui insemna sa plece de langa persoana la care tinea cel mai mult pentru a merge cu niste straini, Andrei nu a intrebat de ce nici cand i s-a spus ca trebuie sa-si lase bunica si sa mearga cu parintii lui in Italia. A privit cateva secunde in gol, dupa care a facut semn cu capul ca a inteles ca trebuie sa plece. “Sa nu plangi cand ajungi acolo”, i-a zis mama stapanindu-si cu greu lacrimile. El a facut semn din cap ca nu, n-o sa planga, dupa care a mai privit cateva secunde in gol. Andrei avea patru ani si jumatate atunci, dar s-a tinut de cuvant. N-a plans cand a ajuns acolo…
I-a fost greu totusi sa-si tina promisiunea. Mai ales in prima lui seara in Italia, cand a trebuit sa mearga la culcare. Atunci cand nu-i convine ceva sau cand sufera dintr-un anumit motiv, prima reactie a unui copil este aceea de a plange instantaneu. Andrei a suferit in serea aceea, am putut vedea asta in ochii lui mari si albastri de care se mira toata lumea, dar si-a stapanit lacrimile…Si mie mi-a fost greu cand am mers la culcare. Nu puteam sa-mi sterg din minte imaginea pe care o vazusem si am inceput sa plang gandindu-ma ca nimic nu poate fi mai trist decat un copil suferind fara sa planga. Lacrimile mi se prelingeau fara sa vreau pe obraji si nici nu mai stiam daca plang pentru el sau pentru toti copiii pe care viata i-a fortat sa inteleaga prea devreme ca suferinta trebuie acceptata. Am plans mirandu-ma ca plang si ca n-o mai facusem de cand eram copil si nu-mi convenea ceva sau sufeream dintr-un anumit motiv.
N-am nici un final interesant pentru textu asta, nici nu as fi vrut sa am. Vroiam doar sa va spun ca, incepand de acum o saptamana, Andrei merge la scoala. Iar mie asta mi se pare un lucru extraordinar.
Eu si Andrei ne-am facut multe favoruri unul altuia. Eu l-am ajutat sa faca primii pasi, el m-a ajutat sa inteleg cand am studiat “Cel mai iubit dintre pamanteni” cum vine treaba cu omul aflat sub influenta istoriei. Daca nu s-ar fi nascut intr-o perioada in care multi sunt nevoiti sa plece din tara pentru un trai normal, atunci nu ar fi crescut fara parinti. Eu l-am lasat sa-mi puna intrebari, el m-a lasat sa-l vad crescand. Eu am fost la prima lui serbare de la gradinita, iar el, ratacit printre ceilalti copii, m-a rasplatit cu un zambet din care am inteles ca facusem un copil fericit. El nu cred ca a inteles, dar imi facuse acelasi favor.
Ca orice copil, Andrei punea multe intrebari, doar ca de la un punct era diferit de ceilalti. Asta pentru ca nu mergea niciodata pana in panzele albe parandu-ti orice raspuns cu inepuizabilul “de ce e asa?”. El punea o intrebare apoi se oprea…“De ce au cazut frunzele?”, m-a intrebat in timp ce rascolea cu piciorul un morman de frunze de nuc amestecate in toate culorile toamnei. “Pentru ca a venit toamna. Toamna frunzele cad din copaci, iar primavara rasar din nou”, i-am zis. A privit cateva secunde in gol, asa cum facea de fiecare data cand primea un raspuns, dupa care a scos acel “îî” din piept, ca si cum i-ar fi parut rau de soarta frunzelor, dar intelesese ca era inutil sa fi intrebat de ce soarta lor e asa de crunta si de ce trebuiau sa moara in fiecare toamna. Ca si cum ar fi inteles ca pe lumea asta sunt lucruri pe care trebuie sa le accepti fie ca iti plac sau nu si ca oamenii mari nu stiu sa-ti spuna nimic despre aceste lucruri. Ele trebuiesc acceptate si atat.
Cu toate ca pe limba lui insemna sa plece de langa persoana la care tinea cel mai mult pentru a merge cu niste straini, Andrei nu a intrebat de ce nici cand i s-a spus ca trebuie sa-si lase bunica si sa mearga cu parintii lui in Italia. A privit cateva secunde in gol, dupa care a facut semn cu capul ca a inteles ca trebuie sa plece. “Sa nu plangi cand ajungi acolo”, i-a zis mama stapanindu-si cu greu lacrimile. El a facut semn din cap ca nu, n-o sa planga, dupa care a mai privit cateva secunde in gol. Andrei avea patru ani si jumatate atunci, dar s-a tinut de cuvant. N-a plans cand a ajuns acolo…
I-a fost greu totusi sa-si tina promisiunea. Mai ales in prima lui seara in Italia, cand a trebuit sa mearga la culcare. Atunci cand nu-i convine ceva sau cand sufera dintr-un anumit motiv, prima reactie a unui copil este aceea de a plange instantaneu. Andrei a suferit in serea aceea, am putut vedea asta in ochii lui mari si albastri de care se mira toata lumea, dar si-a stapanit lacrimile…Si mie mi-a fost greu cand am mers la culcare. Nu puteam sa-mi sterg din minte imaginea pe care o vazusem si am inceput sa plang gandindu-ma ca nimic nu poate fi mai trist decat un copil suferind fara sa planga. Lacrimile mi se prelingeau fara sa vreau pe obraji si nici nu mai stiam daca plang pentru el sau pentru toti copiii pe care viata i-a fortat sa inteleaga prea devreme ca suferinta trebuie acceptata. Am plans mirandu-ma ca plang si ca n-o mai facusem de cand eram copil si nu-mi convenea ceva sau sufeream dintr-un anumit motiv.
N-am nici un final interesant pentru textu asta, nici nu as fi vrut sa am. Vroiam doar sa va spun ca, incepand de acum o saptamana, Andrei merge la scoala. Iar mie asta mi se pare un lucru extraordinar.
