Timpul

"Tu stii cum a ajuns, ma?” zice frate-miu. Nu raspund nimic si mi-o amintesc pe tanti Viorica cum venea in fiecare dimineata la mama la cafea cu mersul ei greoi si leganat. “S-a dus Ramona pe la ea si i-a zis ca vrea sa-l vada pe Andrei, sa vada cat a crescut. A trebuit sa ma duc eu cu el”.

Imi mai amintesc ca era indragostita de Mircea Radu si ca stia pe dinafara aproape toate numerele de telefon din oras, pentru ca inainte de pensionare lucrase la telefoane. In urma cu un an, cand am venit pe acasa intr-un week-end, bunica-mea mi-a spus ca paralizat si ca nu se mai poate ridica din pat. Dupa o vreme, cand m-am intors iar, tot ea mi-a zis ca a murit nea Octav: “la sapte luni dupa ce a picat Viorica la pat. Tot ea la mancat copt. L-a tinut de prost toata viata. Cu cine n-a umblat? Si-acu, in halu asta, tot il horopsea. Il zapacise din gura. Si el o stergea de cacat la cur. N-a mai rabdat saracu”. Nea Octav a lucrat tot la telefoane si imi dadea sarma colorata cu care impleteam sticle la ora de lucru manual. Pe vremea lui, stalpii de care sunt agatate firele de telefon erau din lemn si atunci cand era ceva de reparat se urca in varful lor ajutat de niste scoabe din fier pe care si le lega de picioare.

“O ingrijeste o baba, cred ca e mai batrana decat ea. Plange intr-una. Cica Gabi si cu Cristi trec rar p-acolo si numa o injura: Cat vrei sa te ingrijesc, ca doar nu-mi raman palate pe urma mata?, asa cica ia zis aia. Numa' proasta, parca n-ar fi fiica-sa”, mai zice frate-miu si eu il aprob. Si mai zice ca Gabi si cu Cristi pleaca peste o saptamana, ea in Italia si el in Spania. Eu iar nu mai zic nimic si mi-o amintesc pe tanti Viorica cum ma contrazicea zambind cand ii spuneam ca Mircea Radu n-are nici-o treaba.

"Si le-am dat... bune"

Am placerea de a face public un document de o deosebita importanta, care poate revolutiona invatamantul romanesc. Este vorba despre una dintre orele de geografie sustinute la scoala generala Lunca Pripor din orasul Nehoiu. Calitatea sunetului este regretabila, tinand cont ca la vremea aceea radiocasetofonul meu marca Aiwa, pe care l-am ascuns sub catedra, era o piesa de rezistenta. Oricum, ascultand cu atentie puteti afla cat de dramatica era situatia scolara a elevului Susma Ion , alias Onu, in clasa a VII a si din ce motiv i-a dat cu pumnul in spate elevului Popa Codrut de la a VII a B. De asemenea, mai puteti descoperi ca “Panait era proasta ca noaptea”, ca la scoala de corectie exista un program de bataie, dar si care este capitala Azerbaijanului.

Copii si caini

In statie la 312. O femeie tinea strans de mana o fetita de vreo trei ani cu ochii mari si plini de intrebari. A cautat ceva in poseta, timp in care copilul a luat-o la fuga pe trotuar, oprindu-se la cativa metri distanta si contempland cu maxim interes reclamele aflate pe panourile de plastic din statia de autobuz. Femeia a ajuns-o din urma si, speriata probabil de sprintul energic al fiicei, i-a ars o palma zdravana peste fata dupa care a strans-o cu putere in brate. Scena mi s-a parut aproape fireasca, desi imi era mila de fetita aceea cu chipul dragalas pe ai carei obraji inrositi lacrimile se prelingeau in dezordine.

In aceasi statie, cateva zile mai tarziu, am vazut o alta femeie, traversand strada impreuna cu un caine pe care il tinea in lesa. Pe trecerea de pietoni s-a intersectat cu un individ care avea si el un caine. Cele doua animale s-au incaierat tocmai in mijlocul strazii, printre claxoanele si injuraturile soferilor, declansand un soi de lupta surda in care singurele victime erau cei doi stapani haituiti de smuciturile cainilor pe care abia ii mai stapaneau. Fara sa stiu cand imi pierise de pe fata zambetul ironic incoltit parca din reflex, m-am trezit gandindu-ma ca n-am vazut niciodata un om batandu-si animalul de companie. Mi s-a pus un ghem in stomac si am incercat in zadar sa-mi amintesc vreo cucoana arzandu-i una peste bot catelului neastamparat. In minte nu-mi apareau decat maraielile animalice ale celor doi caini incaierati pe trecerea de pietoni si ochii mari ai fetitei privind fascinati la reclamele colorate de pe panourile de plastic.

***********

L-am vazut de mai multe ori cersind in metrou, murdar si cu o privire resemnata. Avea legat de gat un carton pe care scria cu litere strambe: "MI-E FOAME", insa inscriptia aceea care mi se parea ciudata, fara sa stiu exact de ce, nu parea sa-l ajute prea mult. Ajungea de fiecare data la capatul vagonului fie cu mana goala, fie cu cateva monede pe care le strangea intre degetele lui murdare. Recunosc, nu m-am cautat niciodata prin buzunare ca sa-i ofer vreun ban, asa cum nu i-am oferit nici unui alt cersetor, indiferent ca era un copil sau un batran, indiferent daca era infirm sau sanatos. M-am gandit de multe ori la asta si am ajuns la concluzia ca mi-e rusine sa o fac.

Intr-o zi l-am vazut din nou, dar de data aceasta purta in brate un pui de catel, iar pe carton scria cu litere la fel de strambe: "AJUTATI-MA SA IAU LAPTE LA CATELUS". Spre surprinderea mea, la capatul vagonului copilul se chinuia sa nu scape pe jos bancnotele de zece mii pe care le adunase. Langa mine, doua adolescente s-au scotocit la repezeala in posete si i-au atins doua bancnote tuguindu-si buzele frumos conturate catre catel: "uite, fata, ce dragalas e". Eu nu i-am dat nimic nici de data aceasta pentru ca imi era rusine, mai rusine ca niciodata.

"Sa nu o mai arda"

Un individ despre care nu mi-am putut da seama daca e tigan sau roman, daca e gras sau robust si nici daca e nebarbierit sau are intentia sa poarte barba discuta pe peron cu o femeie stearsa:
"Cine zicea asa?" intreaba ea
"Mama. Zice ca de mine si de Ana nu o intereseaza, dar o arde de copil. Sa nu o mai arda, ca copilu' e al meu. E al meu si daca vreau il omor. Ii dau un par in cap si gata!"

Despre falsa religiozitate

La o zi dupa ce Romania a fost in doliu national si si-a condus pe ultimul drum liderul Bisericii, pare un moment potrivit pentru o discutie despre religiozitate. N-am nici un chef sa dau search pe google dar stiu sigur ca exista multe sondaje in care romanii se numara printre cele mai evlavioase popoare ale Europei. Sfintite sau nu, cumparate de la negustorii chinezi sau de la manastirile din Moldova, impodobite cu beculete colorate sau cu ramuri de salcie, icoanele pastreaza un loc de cinste in casele romanilor. Bisericile vechi nu se mai darama ci se renoveaza, in timp ce altele noi se construiesc din temelii finantate de darnicia si flerul electoral al diverselor personalitati, iar romanii de rand isi muta sacosa din mana dreapta in cea stanga si se inchina cu luare aminte de cate ori trec pe langa ele. Sunt doar cateva exemple menite sa ne convinga ca sondajele nu mint niciodata, la fel de bine cum niciodata nu patrund dincolo de aparente si nu iau in calcul nici o marja de eroare pentru sinceritatea celor chestionati.
Ne place sa ne consideram un popor religios si sa o strigam in gura mare asteptand recompense divine care sa instaureze o prosperitate la nivel national, dar constatam cu uimire ca seceta, canicula si alte intemperii se abat asupra noastra mai vartos decat asupra pacatosilor de olandezi, de exemplu, situati, probabil, de sondaje prin coada clasamentului in ceea ce priveste credinta in Cel de sus. Romanul e nascut poet, insa nu am luat niciodata premiul Nobel pentru literatura. Romanul e talentat la fotbal, dar nu am trecut niciodata de sferturile unei Cupe Mondiale. Romanul e credincios, dar dupa ce isi face semnul crucii cand trece pe langa biserica se duce acasa si isi da nevasta cu capul de peretii pe care sunt atarnate icoane chinezesti impodobite cu beculete colorate.
In prima zi de facultate, o profesoara mica si sasaita ne-a intrebat cu un zambet ironic pe cei doua sute si ceva de studenti aflati in amfiteatru: “De ce va inchinati cand treceti pe langa o biserica?” S-a facut liniste, iar zambetul ironic al profesoarei s-a intins pe toata fata. In cele din urma, o fata din primele randuri a raspuns cu sinceritate: “Asa ne-au invatat parintii”. Replica doamnei aflate la catedra a venit pe un ton taios: “Acum sunteti studenti si va aflati la varsta la care trebuie sa ganditi inainte de a face un gest pornit din reflex sau din sfaturile altuia”. Astia suntem: niste religiosi din tata in fiu, credinciosi din reflex, fara sa gandim si, cel mai grav, fara sa simtim.