Bucati dintr-o colectie

Colegii mei de camera s-au culcat, dar eu stau cu ochii aprinsi in intuneric si ascult Clyderman in casti. Imi place sa ascult muzica din asta lenta, da’ nu prea stiu multi care canta asa. De pianistu asta am aflat intamplator, e o poveste lunga si la fel de veche ca amintirile despre Maria. Ma gandesc la mai multe. Inclusiv la un citat, din Cioran parca, care zice ca “tristetile care par a nu avea nici un motiv au de fapt motivele cele mai profunde”. Stau tolanit pe patul de camin, chinuit de vesnicul meu disconfort termic. Daca imi dau tricoul jos parca mi-ar fi frig, daca il trag pe mine ma ia cu calduri. Aleg pana la urma sa stau in pielea goala, parca pot sa ma gandesc mai bine asa. “Sa asculti muzica trista atunci cand esti trist, poate fi un act de curaj”, imi trece prin minte, dar mi se pare un gand penibil. Pe hol se aud unii care vorbesc tare. Imi scot castile din urechi. “Du-te’n pula mea ca esti prost. Ti-am zis sa ma lasi pe mine sa vorbesc, poate futeam si noi ceva”. Cre’ ca sunt aia de la 315, s-au intors din club. Imi pun castile la loc. Stau tolanit in pat si ma gandesc la mai multe.

De la o vreme mi se pare ca merg prea des la toaleta si imi aduc aminte mereu de un coleg din anul I de facultate, care la jumatatea cursului iesea pentru cateva minute si se intorcea, iar unii ii strigau din spatele salii: “Prostamol Uno, pentru o viata linistita”. Ma amuza mereu intamplarea asta, pana intr-o zi, cand ma distram cu colegii de serviciu privind emisiunea pe teme medicale a lui Florin Condurateanu. “Deci, domnu’ doctor, haideti sa mai repetam o data, sa inteleaga toti telespectatorii. Mania afecteaza ficatul si tristetea afecteaza rinichii”.

Sunt in Spitalul Panduri, sectia Foniatrie, intr-un salon mic, cu trei paturi. Eu stau in mijloc. In dreapta mea e domnul Dumitru Livezeanu, interpret de muzica populara venit sa-si dreaga vocea, iar in patul din stanga e nea Ion, un taran din Targu-Jiu care vorbeste ragusit, atat de ragusit incat abia mai vorbeste. Dimineata merg si fac exerciti pentru voce, despre care doctorii spun ca nu e suficient de groasa pentru corzile mele, iar acolo ma intalnesc cu Andra si Dida Dragan. La pranz am o sedinta de o ora si jumatate cu o doamna psiholog. Nu prea inteleg ce legatura are asta cu vocea mea, dar imi place. Probabil si pentru ca ma lauda intr-una. Imi zice ca am o gandire speciala pentru varsta mea si incearca sa afle care a fost piatra de temelie pe care s-a format acest mod de gandire. “Mama mi-a acordat o libertate deplina inca de cand eram foarte mic si a avut mereu incredere in mine. Singurul lucru care m-a interesat pana acum in viata a fost sa nu insel aceasta incredere”, ii raspund. Femeia imbracata in halat verde ma priveste atenta. “Increderea mamei... Da..., foarte frumos”, imi zice... Seara stau in pat si ma gandesc, iar din cand in cand ma amuz pe seama colegilor mei de salon. Nea Ion merge si el la psiholog, de unde a primit un volum din Eminescu si recomandarea de a recita in fiecare seara. Nici el nu prea intelege ce legatura are asta cu vocea lui, dar se conformeaza, cu toate ca la inceput se rusina. In spital si in tren ai senzatia ca te afli undeva in afara lumii si ca nimic din ce se intampla dincolo de ferestre nu te poate afecta in vreu fel. E spre sfarsitul lui noiembrie. Afara e frig si ploua intr-una. Eu stau intr-un salon de spital in care e o caldura placuta si unde un taran ragusit din Targu-Jiu imi recita in fiecare seara din Eminescu.

Neamurile venite din Italia se strang in jurul mamei si o compatimesc. Mama e o femeie indreptatita sa spuna ca viata e o mare mizerie, dar nu a spus-o niciodata. Eu sunt in balcon, stau si privesc mestecenii din fata scolii, insa discutia ajunge pana la mine: “Ai slabit, te consumi aicea singura. De ce nu vi in Italia, la noi sau la Catalin?”. Urmeaza o clipa de tacere, dupa care raspunsul hotarat. “Nu vin. As fi venit, da’ nu pot. Mihai ce face daca plec? El n-are pe nimeni aici. Unde mai trage cand vine acasa?”.

Mamaie a facut pomana de noua ani si a trebuit sa merg si eu. A chemat aproape toti vecinii. Ca intotdeauna s-au lasat asteptati, de teama sa nu ajunga primii. Cate o femeie mai descurcareata isi trimitea copilul sa se uite din poarta daca a mai venit careva. Pana la urma, tanti Geta a spart gheata, cautand s-o dreaga intr-un fel: “Na, ca am venit prima. Parca n-as mai avea ce manca acasa”. Dupa ce s-a adunat toata lumea, nea Octav a zis rugaciunea “Tatal nostru”, asa cum e obiceiul. De fapt, cel solicitat fusese nea Neculai, dar s-a facut de ras, recunoscand cu sinceritate: “Nu-l stiu, dom’le” si declansand chicotelile babelor din capatul celalalt al mesei: “Mai mare rasu, om batran sa nu stii Tatal nostru”. La urma au mai ramas tanti Ioana si cu fiu-su, Gheorghita, un flacau de vreo treizeci si ceva de ani pripasit pe langa casa parinteasca dupa o casnicie esuata. “Mananca Gheorghita, mananca si bea linistit, ca nu te grabeste nimeni. Si-asa am avut mai multe femei si nu prea e bine, ca mortu a fost om, nu femeie”. Gheorghita mai ridica un pahar si rosteste cu glas tare: “Dumnezeu sa-l ierte. Ce om a fost, si cate n-am facut amandoi!”. Mamaie incepe sa planga, iar Gheorghita se uita la mine cu ochii lui bulbucati si inconjurati de riduri. “La botez la tine am umblat cu sticla de gat. I-am zis lu tactu: Florine, mie nu-mi ajunge bautura. Si el a luat o funie si mi-a legat o sticla de gat, ca sa-mi ajunga. Ce om era!”. Mamaie si tanti Ioana discuta despre vrute si nevrute si ajung la chinurile pe care le trag pe urma “parlitului de reumatism”. Gheorghita se baga in discutie, simtind nevoia sa revina in centrul atentiei: “Cica o baba ar fi facut bataturi de coaie la cur. Si alea e mai ale dracu ca reomatismu”. Cele doua femei rad pana le dau lacrimile. Dupa ce se mai potolesc, tanti Ioana il dojeneste pe fiu-su, care ranjeste cu dintii lui urati si galbeni: “Fugi boalii, Gheorghita!”.

Merg spre serviciu, inghesuit in autobuzul 102. E o zi ploioasa si rece. Masina aduna din fiecare statie batrani cu sacose si umbrele, elevi cu ghiozdane si muncitori cu hainele murdare. Rasturnat pe scaunele din spate, un betiv priveste pe geam. Autobuzul trece pe langa un cimitir, moment in care ridica mana in semn de salut si striga cu un fel de mandrie: “Stati acolo, ca vin si eu acu”!

Sunt in bucatarie la mamaie din Lunca. Eu stau pe canapea, iar tataie, imbracat cu un poluver de lana gri, sta pe scaun si priveste pe fereastra. E o zi frumoasa de toamna, iar lumina rosiatica a lui octombrie arunca parca ceva special peste linistea asternuta in odaia simpla si curata. “A fost bine pana acuma, cald…Cica au anuntat o toamna lunga…Da’ si cand s-o pune pe iarna”, zice tataie cu un zambet discret, dupa care linistea se lasa din nou. Ma uit la omul din fata mea si imi spun ca probabil asa arata fericirea pe finalul vietii. Sa imbatranesti langa o femeie si sa poti privi mereu cu aceeasi admiratie amenintarea iminenta a iernii, chiar daca ai mai vazut acest scenariu de mai bine de saptezeci de ori. E o liniste desavarsita. Mamaie intra si ea pe usa, s-a intors de la o inmormantare. Ca din senin imi trece prin minte ca e cel mai potrivit sa fi inmormantat toamna. “Jale, jale mare! Plangeau copiii in hohote si plangea si lumea de mila lor. A fost si tanar, numa’ 43 de ani…Asa ne ducem toti”. Tataie asculta cu un fel de nepasare, parca un pic deranjat de faptul ca a fost deranjat din contemplarea molcoma a toamnei. “Nu-i nimic”, zice el ca o concluzie despre viata, dupa care priveste in continuare pe fereastra.

“Sunt un clovn care face colectie de momente”, asa suna un citat descoperit prin clasa a doispea. Mi-aduc aminte ca mi-au placut mult vorbele astea, dar nu le-am inteles deloc generalitatea si le-am luat mai mult ca pe un model care trebuie evitat. Acum ma feresc sa mai dau verdicte si sa mai etichetez oameni, situatii sau cuvinte. Stau cu ochii in tavan si ma gandesc ca maine implinesc 22 de ani, iar toate certitudinile mele din adolescenta “mi-au scapat printre zile ca o bucata de sapun in baie”, cum zice Marin Sorescu. Poate la unii e invers, dar eu inteleg tot mai putin odata cu trecerea timpului. In locul placerii de avea certitudini mi-a ramas placerea de a colectiona. Momente, cuvinte, priviri...si alte lucruri marunte pe care nu le-as schimba niciodata pe o certitudine.