La o zi dupa ce Romania a fost in doliu national si si-a condus pe ultimul drum liderul Bisericii, pare un moment potrivit pentru o discutie despre religiozitate. N-am nici un chef sa dau search pe google dar stiu sigur ca exista multe sondaje in care romanii se numara printre cele mai evlavioase popoare ale Europei. Sfintite sau nu, cumparate de la negustorii chinezi sau de la manastirile din Moldova, impodobite cu beculete colorate sau cu ramuri de salcie, icoanele pastreaza un loc de cinste in casele romanilor. Bisericile vechi nu se mai darama ci se renoveaza, in timp ce altele noi se construiesc din temelii finantate de darnicia si flerul electoral al diverselor personalitati, iar romanii de rand isi muta sacosa din mana dreapta in cea stanga si se inchina cu luare aminte de cate ori trec pe langa ele. Sunt doar cateva exemple menite sa ne convinga ca sondajele nu mint niciodata, la fel de bine cum niciodata nu patrund dincolo de aparente si nu iau in calcul nici o marja de eroare pentru sinceritatea celor chestionati.
Ne place sa ne consideram un popor religios si sa o strigam in gura mare asteptand recompense divine care sa instaureze o prosperitate la nivel national, dar constatam cu uimire ca seceta, canicula si alte intemperii se abat asupra noastra mai vartos decat asupra pacatosilor de olandezi, de exemplu, situati, probabil, de sondaje prin coada clasamentului in ceea ce priveste credinta in Cel de sus. Romanul e nascut poet, insa nu am luat niciodata premiul Nobel pentru literatura. Romanul e talentat la fotbal, dar nu am trecut niciodata de sferturile unei Cupe Mondiale. Romanul e credincios, dar dupa ce isi face semnul crucii cand trece pe langa biserica se duce acasa si isi da nevasta cu capul de peretii pe care sunt atarnate icoane chinezesti impodobite cu beculete colorate.
In prima zi de facultate, o profesoara mica si sasaita ne-a intrebat cu un zambet ironic pe cei doua sute si ceva de studenti aflati in amfiteatru: “De ce va inchinati cand treceti pe langa o biserica?” S-a facut liniste, iar zambetul ironic al profesoarei s-a intins pe toata fata. In cele din urma, o fata din primele randuri a raspuns cu sinceritate: “Asa ne-au invatat parintii”. Replica doamnei aflate la catedra a venit pe un ton taios: “Acum sunteti studenti si va aflati la varsta la care trebuie sa ganditi inainte de a face un gest pornit din reflex sau din sfaturile altuia”. Astia suntem: niste religiosi din tata in fiu, credinciosi din reflex, fara sa gandim si, cel mai grav, fara sa simtim.
Ne place sa ne consideram un popor religios si sa o strigam in gura mare asteptand recompense divine care sa instaureze o prosperitate la nivel national, dar constatam cu uimire ca seceta, canicula si alte intemperii se abat asupra noastra mai vartos decat asupra pacatosilor de olandezi, de exemplu, situati, probabil, de sondaje prin coada clasamentului in ceea ce priveste credinta in Cel de sus. Romanul e nascut poet, insa nu am luat niciodata premiul Nobel pentru literatura. Romanul e talentat la fotbal, dar nu am trecut niciodata de sferturile unei Cupe Mondiale. Romanul e credincios, dar dupa ce isi face semnul crucii cand trece pe langa biserica se duce acasa si isi da nevasta cu capul de peretii pe care sunt atarnate icoane chinezesti impodobite cu beculete colorate.
In prima zi de facultate, o profesoara mica si sasaita ne-a intrebat cu un zambet ironic pe cei doua sute si ceva de studenti aflati in amfiteatru: “De ce va inchinati cand treceti pe langa o biserica?” S-a facut liniste, iar zambetul ironic al profesoarei s-a intins pe toata fata. In cele din urma, o fata din primele randuri a raspuns cu sinceritate: “Asa ne-au invatat parintii”. Replica doamnei aflate la catedra a venit pe un ton taios: “Acum sunteti studenti si va aflati la varsta la care trebuie sa ganditi inainte de a face un gest pornit din reflex sau din sfaturile altuia”. Astia suntem: niste religiosi din tata in fiu, credinciosi din reflex, fara sa gandim si, cel mai grav, fara sa simtim.
1 comentarii:
singurul motiv pentru care eu imi fac semnul crucii atunci cand trec pe langa o biserica este pentru ca insotesc respectivul semn/simbol cu o mica rugaciune, gen: Doamne ajuta! sau Doamne, iarta-ma! Este insa o problema de alegere personala, de traire a religiozitatii personale... iti alegi singur gradul de implicare, peste ceea ce te-au invatat parintii sau a devenit gest reflex... nu credinta este medicamentul minune care sa ne faca mai buni, ci felul in care credinta noastra ne alege drumul, ne indeamna atunci cand luam o decizie. oricum, iarta-ma ca ma bag in seama... dar ai dreptate, sub aspectul ipocriziei - nu insa si sub cel al generalizarii...
Trimiteţi un comentariu