Copii si caini

In statie la 312. O femeie tinea strans de mana o fetita de vreo trei ani cu ochii mari si plini de intrebari. A cautat ceva in poseta, timp in care copilul a luat-o la fuga pe trotuar, oprindu-se la cativa metri distanta si contempland cu maxim interes reclamele aflate pe panourile de plastic din statia de autobuz. Femeia a ajuns-o din urma si, speriata probabil de sprintul energic al fiicei, i-a ars o palma zdravana peste fata dupa care a strans-o cu putere in brate. Scena mi s-a parut aproape fireasca, desi imi era mila de fetita aceea cu chipul dragalas pe ai carei obraji inrositi lacrimile se prelingeau in dezordine.

In aceasi statie, cateva zile mai tarziu, am vazut o alta femeie, traversand strada impreuna cu un caine pe care il tinea in lesa. Pe trecerea de pietoni s-a intersectat cu un individ care avea si el un caine. Cele doua animale s-au incaierat tocmai in mijlocul strazii, printre claxoanele si injuraturile soferilor, declansand un soi de lupta surda in care singurele victime erau cei doi stapani haituiti de smuciturile cainilor pe care abia ii mai stapaneau. Fara sa stiu cand imi pierise de pe fata zambetul ironic incoltit parca din reflex, m-am trezit gandindu-ma ca n-am vazut niciodata un om batandu-si animalul de companie. Mi s-a pus un ghem in stomac si am incercat in zadar sa-mi amintesc vreo cucoana arzandu-i una peste bot catelului neastamparat. In minte nu-mi apareau decat maraielile animalice ale celor doi caini incaierati pe trecerea de pietoni si ochii mari ai fetitei privind fascinati la reclamele colorate de pe panourile de plastic.

***********

L-am vazut de mai multe ori cersind in metrou, murdar si cu o privire resemnata. Avea legat de gat un carton pe care scria cu litere strambe: "MI-E FOAME", insa inscriptia aceea care mi se parea ciudata, fara sa stiu exact de ce, nu parea sa-l ajute prea mult. Ajungea de fiecare data la capatul vagonului fie cu mana goala, fie cu cateva monede pe care le strangea intre degetele lui murdare. Recunosc, nu m-am cautat niciodata prin buzunare ca sa-i ofer vreun ban, asa cum nu i-am oferit nici unui alt cersetor, indiferent ca era un copil sau un batran, indiferent daca era infirm sau sanatos. M-am gandit de multe ori la asta si am ajuns la concluzia ca mi-e rusine sa o fac.

Intr-o zi l-am vazut din nou, dar de data aceasta purta in brate un pui de catel, iar pe carton scria cu litere la fel de strambe: "AJUTATI-MA SA IAU LAPTE LA CATELUS". Spre surprinderea mea, la capatul vagonului copilul se chinuia sa nu scape pe jos bancnotele de zece mii pe care le adunase. Langa mine, doua adolescente s-au scotocit la repezeala in posete si i-au atins doua bancnote tuguindu-si buzele frumos conturate catre catel: "uite, fata, ce dragalas e". Eu nu i-am dat nimic nici de data aceasta pentru ca imi era rusine, mai rusine ca niciodata.