Un om şi mai mulţi copii

Copilăria e departe, iar fotbal mai joc cel mult o dată pe lună. De fiecare dată mi se pare că obosesc prea repede, că respir greu şi că nu mai am putere să dau în minge. Uneori asta mă face să mă gândesc că am îmbătrânit, alteori că nu mai sunt copil. În drum spre casă, sfârşeala din tot trupul se topeşte într-un fel de melancolie amestecată cu miros de transpiraţie.

Eram în clasa a patra când pe terenul din mal s-au construit primele porţi cu bare de lemn, special făcute pentru un meci cu şcoala de la Bâsca. Profesor de sport era o femeie suplinitoare, aşa că echipa şcolii au ales-o ăia dintr-a opta. Am prins un loc în primul unsprezece după un duel ciudat cu Țuţu, un vlăjgan dintr-a şasea, nefiresc de bine clădit pentru vârsta lui. Āia mai mari ne-au pus să ochim o poartă făcută din pietre şi aflată la vreo 20 de metri distanţă. Eu am şutat printre pietre, Țuţu a tras pe lângă şi aşa s-a scris istoria. Am fost cel mai mic de pe teren şi am dat golul de 3-2. Gol cu capul, direct la vinclu. Şi astăzi mai cred că a fost o minune.

Restul anilor au curs de la sine. Dimineaţa la şcoală, după-amiaza pe terenul din mal. Un meci dura între 3 şi 5 ore - depinde cât de repede se înnopta - şi avea de toate: driblinguri, preluări perfecte, gafe, ratări monumentale, faze controversate, divergenţe asupra scorului, înjurături, momente amuzante şi, uneori, chiar şi bătăi. Terenul ăla era regatul nostru. Cunoaşteam fiecare ridicătură de pământ, fiecare groapă, fiecare buruiană crescută pe pământul arid şi eram convinşi că nici măcar Brazilia lui Bebeto şi Romario n-ar putea să ne bată dacă ar veni să joace împotriva noastră.

Într-o după-amiază ca toate celelalte, l-am găsit pe nea Viorel pe teren jucându-se de unul singur cu o minge de cauciuc dezumflată. Când ne-a văzut, s-a oprit şi s-a aşezat în spatele uneia din porţi. Noi am început să ne ciondănim, cum făceam de fiecare dată înainte să începem să jucăm: “Pune-o pe voleu. Dă să trag una la poartă”, zbiera Didel. Marin Țiganu, aşezat între buturi,, îl îndemna pe Costică Cotici, poreclit în fel şi chip din pricina capului său de dimensiuni considerabile: “Târnă! Târnare, încearcă-mă cu un şut. Hai, mă, căpăţânosule, trage dracu odată!”. Costică Cotici, încălţat cu nişte adidaşi terfeliţi, cu două numere mai mari, a lovit mingea cu elanul său deşirat, trimiţând-o la vreo 30 de metri în spatele porţii. “Du-te după ea, căpăţânosu` dracu”, îl dojenea din poartă Marin Țiganu. Până să apuce Costică Cotici să alerge cei 30 de metri ne-am trezit cu mingea înapoi. Didel a tras şi el cu toată puterea, iar nea Viorel a sprintat din nou după minge. Ne uitam uluiţi unul la altul. Un bărbat trecut de 40 de ani era copilul nostru de mingi.
Am început să alegem echipele. Nea Viorel aştepta în spatele porţii. Costică Ciupic, probabil cel mai marcat de efortul pe care omul acela negricios şi puţin cocoşat, care ar fi putut să ne fie tată, îl făcuse alergând după mingile noastre, a înrebat politicos: “Nea Viorel, jucaţi?”. Răspunsul a fost scurt şi uşor entuziast, ca al unui copil timid care aştepta cu nerăbdare momentul potrivit pentru a se integra în gaşcă: “Joc”.
Începând din acel moment, nea Viorel a făcut parte din gaşca noastră. Când făceam echipele era ales printre primi pentru că pasa impecabil, de fiecare dată cu exteriorul. Stătea numai pe partea stângă a terenului, nu se amesteca în grămada pe care o formam în locul unde se afla mingea, respectând parcă nişte sarcini clare, dictate de un antrenor inexistent. Nu faulta niciodată, iar când greşea o pasă ridica mâna recunoscându-şi greşeala. Era mereu tăcut, doar la unele goluri striga dintr-o dată: “Ofsaid!”, iar noi îl apostrofam chicotind: “Nea Viorele, noi nu jucăm cu ofsaid aicea”.
Prezenţa lui ni se părea firească, iar absenţa - de neconceput. Niciodată nu ne-am dat seama cum făcea exact, probabil ne urmărea când ieşeam de la ore, pentru că locuia în apropierea şcolii, calcula timpul de care aveam nevoie pentru a ajunge acasă să mâncăm, să ne schimbăm hainele şi să ajungem pe teren. Întotdeauna ajungea la timp când se făceau echipele. Uneori îl găseam deja acolo, alteori venea cu câteva minute în urma noastră, în pas alergător, însoţit de un câine cenuşiu şi şutând în aceeaşi minge de cauciuc dezumflată ca şi cum ar fi driblat nişte adversari imaginari.

Nu-mi mai amintesc exact motivul, cred că a fost vorba de o acţiune organizată de şcoală, dar într-o după amiază pe la sfârşitul lui septembrie n-am mai putut merge să jucăm fotbal. A doua zi, Costică Ciupic ne-a anunţat: “Nea Viorel a fost ieri în mal. Mi-a zis tata că a trecut p-acolo şi l-a văzut. Se juca de unu’ singur cu mingea aia a lui dezumflată”. Ne uitam unul la altul amuzaţi şi fascinaţi în acelaşi timp. “Nu prea e sănătos, săracu”, a decretat Costică Cotici cu o atitudine de om matur şi în clasă s-a făcut linişte preţ de câteva secunde.
Ştiam cu toţii că nea Viorel nu era un om la fel ca toţi ceilalţi, o ştiusem din clipa în care se aşezase în spatele porţii, alergând după mingile noastre, dar ne era peste putinţă să-l numim în vreun fel. I-am fi spus nebun, dar pe atunci nu vedeam decât o conotaţie negativă în acel cuvânt şi nea Viorel nu ne inspirase niciodată ceva negativ.
Aveam cu toţii acasă taţi care, atunci când îi prindeam în toane bune şi ne vedeau cum batem mingea prin curte, începeau să ne povestească ce buni erau ei la fotbal în copilărie. Îi chemam să se joace cu noi măcar cinci minute, cum îşi cheamă copiii din filmele americane taţii să arunce cu mingea de baseball împreună, dar ne loveam de fiecare dată de acelaşi răspuns: “Lasă-mă, mă, nu mă mai cicălii şi tu. Ce, am dat în mintea copiiilor? Tu crezi că mie îmi mai arde să bat mingea când am atâtea pe cap?”. Continuam să ne jucăm singuri prin curte, alungând din minte gândul că ar putea veni o zi în care vom creşte şi mingea de fotbal va fi doar o amintire.

Noi nu prea ştiam ce să credem despre nea Viorel, dar lumea din sat avea o părere fixă despre el. Într-o după-amiază de duminică, neavând probabil ce să facă acasă, nea Ion “Profesoru” a venit şi s-a aşezat pe marginea terenului uitându-se la noi. Nu ne adunasem încă toată gaşca, eram vreo 6-7 care ne jucam. Ca de fiecare dată, nea Viorel era în spatele porţii, alerga dupa minge şi o şuta înapoi cu exteriorul ţintind bara transversală aproape de fiecare dată.
“Trage ăsta ca la 20 de ani!”, se miră de pe margine nea Ion. “Să vedeţi ce joacă cu noi, în fiecare zi e aici”, răspunde Didel, după care şutează cu sete în minge şi îl angajează într-o nouă cursă pe nea Viorel. “Cum să nu joace, mă? Āsta a făcut fotbal în tinereţe. I se zicea Pele, era cel mai bun de pe valea asta. N-a fost om prost, ajunsese mare la Bucureşti. Lucra în armată, da’ atunci la Revoluţie s-a ţăcănit. L-ar fi împuşcat pe unu chiar lângă el şi de atunci a rămas aşa şocat”.
Ne-am adunat în jurul lui. Nea Viorel stătea nemişcat la vreo 30 de metri în spatele porţii şi privea spre noi. Nu întreba de ce ne-am oprit, părea dispus să aştepte oricât un nou şut care să-l lanseze în alergare după minge. Ai fi zis că ascultă şi el ce povestea nea Ion, deşi era prea departe să audă. “Atunci l-a lăsat şi nevasta cu doua fete. Acuma stă cu mă-sa. Aia e bătrână, da’ e a dracu. Îl pune la treabă, îl trimite cu vaca. E supus săracu, nu zice nimic. Alţii, care sunt nebuni, nu te înţelegi cu ei. La fotbal îl lasă, că i-a recomandat şi doctoru’ să facă mişcare, să facă sport. Are şi el toanele lui. O dată a plecat mă-sa la câmp vreo trei zile şi când s-a întors l-a găsit tuns chel pe jumătate de cap şi pe jumătatea ailaltă cu păru mare”.

Într-un fel, lucrurile s-au schimbat după acea duminică. O parte din noi au început să îl strige nea Vio sau Vio, să îl apostrofeze la ratări şi să-l pună portar atunci când nimeni nu vroia să stea. Pentru omul acela negricios şi puţin cocoşat, nu se schimbase nimic. A continuat să joace fotbal alături de noi în fiecare zi. Stătea în poartă atunci când i se cerea, alerga după mingile şutate mult în afara terenului şi pasa la fel de bine cu exteriorul. Uneori, când obosea, se aşeza pe marginea terenului schiţând un zâmbet timid: “Mă odihnesc puţin”. Stătea şi ne privea cum jucam. Unii se arătau nemulţumiţi că s-a stricat echilibrul şi înjurau cu voce tare. Nea Viorel auzea cu siguranţă înjurăturile, dar nu spunea niciodată nimic. Poate nu înţelegea că îi erau adresate sau poate nu vroia să le bage în seamă. Trăsăturile feţei nu îi trădau nicio trăire interioară. Tăcea şi atât. La fel cum a tăcut şi atunci când Adiţă a răbufnit într-una din zile. S-a întâmplat ca după ce a reuşit să marcheze un gol, nea Viorel a ridicat mâna în sus şi i-a strigat: “Ofsaid!”. Adiţă l-a privit sfidător, răcnind pe un ton arogant: “Ce are ăsta, mă? E nebun? E nebun! Cum dracu să nu fie? El nu fute, nu nimic! Normal că nu e sănătos”.

Anii treceau. Barele de lemn ale porţilor se zguduiau tot mai tare sub apăsarea şuturilor noastre din ce în ce mai puternice. În clasa a opta, când profesorul de sport a programat un meci cu şcoala de la Bâsca, a trebuit să le schimbăm cu altele noi. Am mers la depozitul de lemne de lângă gară, dar sticla de ţuică furată de acasă de Costică Ciupic nu l-a înduplecat pe paznic să ne dea cei şase “căpriori” de care aveam nevoie, aşa că a trebuit să-i furăm ziua în amiaza mare. Am reuşit după o operaţiune ca-n filme şi am fugit cu lemnele pe malul râului, cărându-le câte 20-30 de metri şi culcându-ne pe burtă să ne odihnim atunci când oboseam.
Am ajuns cu ele în mal după vreo două ore de chin, bucuroşi dar şi al naibii de speriaţi după ce un om care traversa puntea întinsă peste Buzău a strigat la noi: “Mă, voi nu sunteţi sănătoşi? Ştiţi câţi bani costă lemnele astea? Fugiţi dracului cu ele că am văzut şi poliţia trecând pe aici acu vreo cinci minute”.
Onu a adus de acasă un ciocan şi nişte cuie, Costică Cotici o rangă, Didel un fierăstrău. Ne-am apucat de treabă şi în scurt timp a apărut şi nea Viorel. Nu-l mai văzusem niciodată aşa. Nu-şi mai găsea locul de bucurie. Se învârtea în jurul nostru ca un copil care se amestecă în treburile oamenilor mari şi ne dădea indicaţii pline de entuziasm.
După ce am terminat porţile, am trasat tuşele terenului cu rumeguşul pe care îl cărasem de la un gater din apropiere, iar la final nea Viorel ne-a chemat pe toţi şi a scos o hârtie din buzunar. “Vreau să vă arăt câteva din însemnările mele despre jocul de fotbal”, a spus. Ne-am strâns în jurul lui şi am început să ne dâm coate şi să râdem înfundat, pentru că folosea nişte cuvinte ca ale comentatorilor de la televizor. După vreo cinci minute, a fost întrerupt de strigătul ascuţit al unei femei bătrâne, slabe şi înalte: “Viorele, vino acasă că e aproape noapte”. “Vin acu”, a răspuns Nea Viorel abia perceptibil şi a plecat alergând încet, cu capul în pământ.

Foaia a rămas la noi, după ce Costică Ciupic aruncase mai mult la mişto: “Lăsaţi-ni-o nouă, să o mai studiem”. Era o coală A4 scrisă pe ambele părţi. Semănau cu notiţele unui antrenor de fotbal, deşi n-am văzut niciodată cum arată nişte astfel de notiţe. În capul paginii erau descrise pe scurt trei sisteme de poziţionare a jucătorilor în teren.

“2/4/4
Distribuirea coechipierilor în această formulă dă siguranţă apărării şi mijlocului. Dificultăţi va întâmpina atacul. Sarcini grele vor reveni celor doi care vor trebui să acopere tot terenul.
3/3/4
Formula clasică de joc atribuită în schema de mai sus. Apărarea este formată din patru coechipieri ce vor opri atacurile adverse. Mijlocul şi atacul vor trebui să lupte pentru obţinerea victoriei.
3/4/3
Mijloc puternic
Atac - bun
Apărare - bună
Joc de rezultat
Fantezia de joc va veni fireşte de la mijloc, care, superior numericeşte, vor aborda partida cu suflu şi seriozitate. Aportul fiecăruia şi tututor în ansamblu vor modifica jocul”

Sub însemnările despre cele trei sisteme se aflau alte notiţe scrise într-un stil foarte dezordonat. Ca şi cum cuvintele ar fi fost aruncate de cineva şi se lipiseră de pagină fiecare unde a nimerit.

“Formula elimină jocul haotic. Presupune un mijloc angajant, gata în orice moment să dea pase şi să ia iniţiativa.
Păstraţi-vă locurile şi respectaţi cu stricteţe sarcinile de joc. Nu vă angajaţi în jocuri individualiste care v-ar obosi.
Fantezia de joc a voastră va fi completată prin apariţiile colegilor din echipă.
Finalizarea este atributul atacanţilor care nu vor întârzia să o facă.
Analiza fotbalistică obiectivă/subiectivă
Analiza statistică
Vezi jocul lor
Vezi fazele la poartă
Vezi aportul oamenilor pe posturi
Vezi rigiditatea şi greutatea lor
Câte goluri înscrise
Câte ratări
Câte ofsaiduri
Câte centrări”

“Nu e prost, ştie el ceva”, a conchis Didel contemplând foaia de hârtie. Onu a aruncat o privire în direcţia în care plecase nea Viorel şi a rânjit dintr-o dată: “L-a chemat mă-sa acasă”. Ceilalţi au început să bată mingea, eu am rămas la marginea terenului cu hârtia în mână.
În colţul din dreapta sus erau scrise, cu creionul, două cuvinte: “ȚAMBAL - AREST”, iar pe verso se afla un text scurt care nu avea nicio legatură cu fotbalul.

“Viaţa, plan imaginar şi crudă realitate
- Vezi, eu realitatea o ştiu
- Planul imaginar – nu îl cunosc
- Desigur modificări multe în planuri
- hârtia suportă
- viaţa însă nu!
Planuri prea multe de muncă şi viaţă”

În stânga acestor rânduri, pe verticală, stătea scris cu creionul: “Nu umblaţi prea mult cu mâinile pe mici”, iar în colţul din stânga sus al foii se găsea cuvântul “haotic”. Lângă el era scrisă o propoziţie scurtă: “Tu ştii unde te duci?”.
De multe ori mă întrebasem oare ce gândeşte omul acela negricios şi puţin cocoşat care era diferit de toţi oamenii mari pe care îi cunoşteam şi aveam impresia că acel petec de hârtie era unica şansă de a afla. N-am ştiut însă ce să înţeleg din acel amestec ciudat de cuvinte. Poate că nu era nimic de înţeles sau poate că n-am fost eu în stare să o fac. Am crezut cu incăpăţânare în a doua variantă şi am păstrat acea bucată de hârtie sperând că voi putea pătrunde într-o zi în mintea acelui om care se comporta altfel decât toţi oamenii mari pe care îi cunoşteam.

Am câştigat meciul cu şcoala de la Bâsca la o diferenţă mare de scor. Nu-mi mai amintesc cine şi cum a dat gol sau cum am sărbătorit după aceea, dar îmi aduc aminte că nea Viorel a fost acolo. A stat tot meciul în picioare, pe marginea terenului, şi ne-a dat indicaţii. Se plimba de-a lungul liniei de margine şi dădea mereu din mâini. Ne făcea semn să ne retragem în apărare, să schimbăm partea, să ne demarcăm. Nu-l auzeam ce spune pentru că pe margine erau şi fetele care ne făceau galerie, iar el vorbea încet, ca de fiecare dată. A vorbit tot meciul, chiar dacă noi nu l-am ascultat nicio clipă, şi s-a bucurat la golurile noastre fără să gesticuleze. Doar lăsând capul în pământ şi zâmbind.

Pentru majoritatea dintre noi, anii de liceu au însemnat altă gaşcă şi alt teren de fotbal. Mai modern, cu bare de fier şi cu plasă în spatele porţilor pentru ca nimeni să nu mai fie nevoit să alerge după minge. Pe terenul din mal am mers din ce în ce mai rar, dar nea Viorel continua să fie prezent la timp de fiecare dată, chiar dacă nu ne mai putea urmări când ieşeam de la şcoală. Nu ne-am dat seama dacă afla de undeva că vom merge sau dacă pur şi simplu se ducea acolo în fiecare zi şi ne aştepta. La fel cum nu ne-am dat seama nici atunci când am renunţat să mai mergem deloc, dacă omul acela negricios şi puţin cocoşat a continuat să meargă pe terenul din mal, să se joace cu mingea lui dezumflată şi să aştepte copii care să tragă la poartă, iar el să poată alerga după mingile lor.

Povesti interzise minorilor

Cand eram mic, credeam ca nea Neculai e un om bun. Vinerea parca in fata casei camionul pe care lucra si ne lasa pe toti sa ne urcam in el si sa stam pe rand la volan.
Uneori se intindea la vorba cu noi si asta ne placea cel mai mult. El nu era ca toti oamenii mari. Ne povestea cum futea el cate-o femeie si multe alte lucruri. “Nu va radeti, ma, - zicea. Ce, e de ras? Toata lumea fute. Cand m-am dus eu la biserica la un botez, am trecut la sfarsit sa-i pup mana la popa. Cand colo, ce crezi? Mana popii mirosea a pizda!”. Noi ne inroseam la fata de atata ras si il intaratam sa ne mai povesteasca. Cristi, care era copilul lui, radea si el, dar avea o privire mai altfel…
“Am intins-o pe o poiana si-am inceput s-o fut. A dracu’, era numa’ zorzoni de cacat la cur, iti pierea tot chefu. Mai dadeau si vreo doi caini tarcoale pe langa mine, da’ ce sa fac? Mai futeam la ea, mai rupeam cate-un zorzon, mai aruncam dupa caini si uite-asa mi-am facut treaba”.

Eram in anul I de facultate. Ma intorceam de la Bucuresti cu trenul care ajunge la 11 noaptea in Nehoiu. Spre capat, am ramas in vagon doar eu si Nicu Pis, personaj de legenda pe care il cunosteam din copilarie. Era olog si se deplasa cu ajutorul unor carje din lemn, dar asta nu il impiedica sa se bage la fotbal cu noi si sa-i faulteze cu carjele pe cei care indrazneau sa-l dribleze. De la Buzau pana la Patarlagele il ascultasem cum le povestea unor navetisti cat de tare se pricepe la poker. “Daca pe mine ma face unu la poker pe valea Buzaului, imi tai gatul. Intr-o noapte i-am luat 100 de milioane lu’ Gheorghe Stefan la han la Ciuta. A plecat dimineata negru la fata. Mi-a zis: n-am mai vazut vreunu sa joace ca tine!”. Ramas fara parteneri de discutie, m-a abordat imediat: “Ce faci, ma, de unde vii? De la Bucuresti? Cat mai merge o curva p-acolo?”. “Nu stiu”, ii raspund. Nicu Pis zambeste si ma priveste neincrezator. “Spune, ma. Pe unde le frecventezi, prin Militari, prin Colentina? Eu aveam pe Mosilor vreo doua bune rau, dar n-am mai fost de mult timp pe la Bucuresti”.
Discutia despre curve se incheie brusc. Nicu Pis scoate din sacosa un dvd porno cu o blonda pe carcasa si mi-l intinde. “Mi-am luat un film de la Buzau. O fi ca lumea? E de la Erotica. Data trecuta am luat unu de la Sex Plus si nu prea mi-a placut. Ma ma uit si eu cu vecina mea”, adauga Nicu cu un zambet de vagabond si sare la alta idée. “Acu vreo doua saptamani am prins o tiganca la mine in casa. I-am zis: daca esti cuminte, te fut numa’ in pizda si-n cur. Daca nu, iti dau si muie”. Trenul se incolaceste printre muntii asaltati de intuneric. In vagon sunt doar eu si Nicu Pis. Carjele lui de lemn zac intinse pe bancheta din fata noastra.

Anii au trecut si nea Neculai a iesit la pensie. Camionul cu cabina portocalie nu mai aparea vinerea in fata casei lui. S-a despartit de o nevasta si a luata alta mai tanara cu doi copii. Cand il intalneam, ii dadeam buna-ziua si atat. L-am redescoperit insa intr-o zi de toamna, cand mamaie l-a chemat sa repare un robinet. Dupa cateva replici formale, am devenit la fel de familiari ca pe vremuri si a inceput sa-mi povesteasca o discutie intre el si fiul vitreg, un pusti de vreo 16 ani. “Il intreb pe Bobi: ma, ai futut? Da, nea Neculaie. Pe unde intra mai bine? Imediat mi-a raspuns: pe la spate. Stia copilu’ domle!”. Incep sa rad, iar ochii lui mari si bulbucati i se umfla in cap de placere. Lasa jos o cheie de doispe si apuca alta de zece. Pe ulita trece un vecin. “Sa traiti domn inginer - striga nea Neculai - ati calcat gaina in dimineata asta?”.

O vizita la mamaie aduce mult cu lectura unui tabloid. Rubrica decese e de obicei cea mai interesanta si plina de picanterii. “Il stii pe Mitu de langa punte? A murit! Si el si Floarea, la doua zile unu dupa altu. I-a bagat pe amandoi in aceeasi groapa. Ea dedesubt si el deasupra. Acuma e multumit si Mitu, sta pe ea tot timpu. Zice ca o tabara si acuma batran”, povesteste mamaie si se porneste pe un ras din toti rarunchii. “Da, n-o lasa deloc. A povestit ea nu stiu cui”, mai intareste aia batrana.
“A murit si Mitica Galeata acu o saptamana. Mi se pare ca a avut ciroza. S-a umflat rau tare dupa ce a murit”. Mamaie face o pauza incercand sa-si stapaneasca rasul si sa poata continua cu parte care se anunta cea mai interesanta. Casca ochii si se concentreaza. “Cica i-a crapat si coaiele, asa rau s-a umflat. Daa, nu rade! I-a crapat coaiele! Am ras si eu cand am auzit si-am zis in gand: Doamne, iarta-ma ca rad”.

Au trecut si alti ani, iar eu mergeam tot mai rar pe la mamaie. Cand treceam, il vedeam uneori si pe nea Neculai. Ii dadeam buna ziua si atat. N-am mai stat de vorba, dar aia batrana imi povestea la fiecare vizita cate ceva despre el. “Neculai toata ziua e cu sticla la cap! Bea si doarme, incolo nu face nimic. Se cearta cu nevasta-sa. Aia e mai tanara, a inceput sa-l biruie. Cred ca-l si bate”, zicea mamaie si eu tot mai credeam ca nea Neculai e un om bun. Intr-o zi, insa, povestile despre el au depasit orice asteptare: “Maaa, asta a lu Neculai e gravida! E in cinci luni, n-a mai putut sa faca avort. Cum dracu o fi lasat-o, ca are 60 de ani! Rade toti p-aici”. Era prima veste despre nea Neculai care nu ma amuza. Prin minte imi treceau multe lucruri urate pe care viitorul lui copil avea sa le traiasca si, pentru prima data, am inceput sa ma indoiesc ca nea Neculai e un om bun.
La 61 de ani i s-a nascut al doilea fiu. “Sanatos si destept”, imi spunea mamaie despre copilul care, intre timp, implinise doi ani. A inceput sa vorbeasca si sa-i amuze pe cei din jur incercand sa-si strige tatal pe nume. Nea Neculai se amuza si el, iar ochii lui mari si bulbucati i se umflau in cap de placere. “Mai, iepurila”, zicea. “Striga-l, striga-l pe Neculai. Ia, striga-l, Neculaieee!”, il indemnau toti din jur. Copilul incepea sa strige din toate puterile, stalcindu-i numele: “Coaieee! Coaieee!”. Iar cuvintele rasunau ca o deviza a vulgaritatii care a marcat viata tatalui si a fertilitatii care a uimit intreg satul.

Deznadejdea invata in clasele primare

Se poate intampla ca intr-o dimineata de septembrie in care pornesti sa cauti un instalator sa te trezesti intr-o scoala generala printre copii din clasele primare imbracati in uniforme. Un pusti firav care a sutat in bara transversala, un altul blond, cu ochelari, care necajea o fata incercand sa-i capteze atentia si alti doi copii care se harjoneau cu stangacie. Asta poate insemna o dimineata speciala cand te scoate din rutina care inseamna cititul presei pe calculator, televizorul ca un fel de papusa gonflabila care vorbeste si iti satisface nevoia animalica de a risipi iluzia singuratatii, dusul, masa si drumul spre Pipera.

In metrou te gandesti la copiii in uniforma. Ai amintiri. Ajungi la concluzia ca astia aflati la varsta claselor primare sunt o specie aparte. Par nehotarati in incercarea de a porni pe drumul decorat cu impostura al maturitatii. In orice situatie se comporta cu stangacie, ca niste actori prosti sub povara unor roluri mult prea grele. Nu stiu sa se ia la bataie, incolacindu-se prin colturile claselor ca niste adolescenti in calduri..Nu stiu sa le arate fetelor ca le plac, enervandu-le ca niste catei care se gudura prea insistent pe langa stapan. Nu stiu sa se bucure cand dau goluri pe terenul din curtea scolii, alergand haotic si sarind in sus ca niste animale scapate din tarcuri.

Copiii din clasele primare ar vrea sa faca multe, dar nu sunt buni la nimic. Prinsi undeva intre doua lumi, ar vrea sa fuga inapoi, dar toata lumea ii impinge inainte. Nu inteleg cand s-a petrecut schimbarea. Cand scoteau limba sau se strambau erau amuzanti, acum au devenit imaturi. Nu mai stiu cum sa recapete atentia pierduta peste noapte. Sunt deznadajduiti si mereu cuprinsi de stangacie. Ca niste actori prosti sub povara unor roluri mult prea grele…

Tu stii ce-i moartea?

In seara asta tristetea mea este sinonima cu bucuria. Ca si cum mi-ar fi picat in mana un dictionar explicativ scris de un domn academician riguros si rigid care in mod total inexplicabil a avut o scapare si a inceput sa filosofezeze si sa cada in latura nepermisa a poeziei in momentul in care a definit cuvantul tristete. Nu stie nimeni ce s-a intamplat cu el si cum a putut face o asemenea gafa. Cand s-a descoperit greseala si era deja prea tarziu ca sa se mai poata indrepta ceva, colegii lui l-au privit cu un aer bizar si plin de ura. Asa cum privesti un caine care a fost bland si credincios ani la rand, dar intr-o buna zi a sarit la gatul stapanului si i-a infipt coltii in beregata. Nu stie nimeni ce s-a intamplat…

In anumite circumstante fotbalistul Ionut Stancu i s-a destainuit intr-o convorbire telefonica unui ziarist. “Trec prin momente grele, sunt numa’ rezerva, da’ ma antrenez si trag de mine. Daca esti corect cu viata, n-ai cum sa nu reusesti!”. Dupa aproape doi ani ziaristul se afla in tribunele stadionului Giulesti in timp ce Ionut Stancu, profitand de o anumita conjunctura, era titular in echipa Rapidului. Spre finalul partidei ziaristul a inceput sa strige din spatele laptopului asezat la masa presei: “Te agiti degeaba, Nelule! La mine nu treci clasa. Ai nota patru in ziar! Na, satura-te sa mai fi corect cu viata!”… A fost ultimul meci al fotbalistului Ionut Stancu ca titular in echipa Rapid.
Fara un motiv anume, ma gandesc ce o face oare la ora asta atacantul nigerian Yakubu Aegbeni.

In fiecare vara mamaie asteapta cu nerabdare venirea nepotilor de prin tari straine si mai ales a stranepotilor. Singuratatea e alungata cu tipete, harjoneli in stilul eroilor de desene animate si crize de precocitate care o uimesc si o ingrijoreaza in aceeasi masura. “Ma, asta micu trebuie dus la popa sa-i citeasca de domolire ca prea e iute! Numa asa face” zice aia batrana in timp ce taie aerul cu mainile in stil de karate. Apoi isi continua lamentarile: “Saracu, el n-a vazut bolovani p-acolo prin Italia. Cand s-a dus p-aici pe ulita, in loc sa se joace cu copiii ailalti i-a luat la bolovani. I-a mai ciuruit si masina lu Gaozel cu pietre! Trebuie dus la popa ca are el ceva de e asa!”.
Nu numai ala micu o ingrijoreaza pe mamaie, ci si Andrei, fratele mai mare, “pornit pe clasa a doua”. “Si astalalt e nervos tare. Intr-o zi s-a harjonit cu ala micu si-am vrut sa-l impac. El nu si nu, ca sa-l las in pace ca daca nu se duce si se arunca dupa pod in garla. Maaaa, i-am zis, tu stii ca daca te arunci in garla mori? El zice: si ce daca mor? Sa nu mai zici asa niciodata! Tu stii ce-i moartea? Tu stii ca daca mori te duci in pamant si nu mai inviezi? Pe el nici in cur nu-l durea. Zice: si ce daca? Aide curu vostru, numa prostii aveti in cap. Pe vremea mea nu era copiii asa…”
Spre sfarsitul lui august, nepotii si stranepotii se intorc in Italia. Mamaie ii saruta cu foc si se bucura in sinea ei ca a scapat de chiotele si de harjonelile care incepusera sa o oboseasca. Dar asta nu dureaza mult. Odata cu linistea se intoarce si singuratatea. Zilele incep sa fie mohorate si ploioase. Iar ei i se face iarasi dor de inceputul lui august…

Omul cu mustata se plimba tacticos pe digurile de ciment. Ceva il nemultumeste. Brusc, se incrunta si-l priveste taios pe Pintzoiu: “Ba, circarule! Baaa, iti dau de behai!” Pintzoiu se inroseste si pare usor speriat. Unul din prietenii lui il intreaba: “Ce zice, ma?” “Nu stiu - raspunde Pintzoiu - zice ca imi da de behai”.

La mamaie din Lunca toate lucrurile sunt la fel de cand le stiu. Tataie da cu matura si spala vasele, mamaie face cea mai tare ciorba din lume. Cand termina de dat cu matura si de spalat vasele tataie se aseaza pe scanul de la bucatarie si se uita pe geam. Dupa putin timp, se ridica si gaseste ceva de facut. Daca nu gaseste ceva de facut, se duce pana afara si se intoarce in casa.
Seara se uita la televizor. Multe emisiuni si-au trait ascensiunea, apogeul si decaderea sub privirile lor. “Surprize, surprize”, “Serialul Elodia”, “Nora pentru mama” si altele de care nu-si mai amintesc nici ei.
Ultima oara i-am gasit intr-un moment in care “mama lui s-a bagat peste ei si s-au certat din cauza ei”. “Uite la ea, pedeapsa! De ce nu lasa copiii in pace?” zice tataie, iar eu imi dau seama ca e treaba serioasa pentru ca el, de obicei, e mai indiferent cu treburile astea. “N-are cum sa se mai impace. Acuma e contra si aia si aia”, zice mamaie dand de inteles ca intre timp a intervenit si “mama ei”. “Mie de el imi pare rau, saracu. Plange mereu! O fi iubind-o, ca si cam seamana amandoi!”. Pret de aproape un minut se lasa liniste. Oamenii din televizor se cearta in continuare. “De ce s-or fi certand asa? Te duci la televizor sa te certi?” intreaba tataie pe un ton din care se intelegea ca astia n-au cum sa fie oameni seriosi daca s-au dus la televizor sa se certe. “Eee, le merge bine acolo! N-ai vazut mamele ce s-a ingrasat de cand au intrat in casa?”, ii raspunde mamaie. Eu nu zic nimic. Dialogul lor ma fascineaza cel putin la fel de mult pe cat ii fascineaza pe ei cearta oamenilor de la televizor.
Imi pare rau ca, intr-o zi, la mamaie din Lunca lucrurile nu vor mai fi asa cum le stiu eu dintotdeauna.
In urma cu cinci sau sase ani mamaie a facut un atac de cord intr-o noapte. Luminita dormea in camera alaturata. A doua zi a povestit ca mamaie s-a aflat pentru cateva minute intr-o alta lume. Se vedea ca minutele alea au marcat-o si totusi mai povestea ceva care parea sa o fi marcat la fel de mult. Zicea ca “nu l-am vazut niciodata asa pe tata!”. In noaptea aia tataie ar fi strigat printre lacrimi: “Nu ma lasa, Mario!”. Imi aduc aminte ca pe mine asta m-a impresionat cel mai tare din tot ce povestea Luminita. Iar acum cand scriu aceste lucruri mi se pare ca cel mai mare regret al vietii mele este ca n-am fost acolo sa-l vad pe tataie strigand printre lacrimi: “Nu ma lasa, Mario!”…
Imi pare rau ca, intr-o zi, la mamaie din Lunca lucrurile nu vor mai fi asa cum le stiu eu dintotdeauna.

Intr-o camera dintr-o casa aflata aproape de malul Mediteranei suntem mai multi si ne uitam la filmul Troia pe un DVD. Aseara am stat pana tarziu si am baut bere. Frate-miu si prietenii lui povesteau despre adolescenta lor. Despre cum vorbeau ei ca smecherii: “Salut, cioara!”, “Ce faci, cioara?”. Despre cate “panarame” faceau atunci. Bobitza povestea despre cum a futut-o el pe una si dupa aia i-a cumparat doua banane, Poleaca despre cum a vrut sa se pise in sapca plutonierului Capsuna, Titi despre cum a plecat cu friptura in buzunar de la un chef ca sa ii mituiasca pe aia la intrarea de la discoteca si tot felul de “panarame d-astea”. Ne uitam la film si comentam scenele cu bataie. La un moment dat, spre final, Brad Pitt o pupa pe una si dupa aia o priveste in ochi si era asa o scena d-asta de iubire. In camera nimeni nu mai comenta nimic, se facuse liniste. Si in linistea aia dintr-o dupa-amiaza sufocanta, intr-o camera dintr-o casa aflata aproape de malul Mediteranei, cuvintele lu Bobitza, rostite rar si apasat, au sunat cumva ca o replica dintr-un film: “Eu nu mai am sentimente, cioara!”

E tarziu. Ma intreb daca mai are rost sa adorm. Ma intreb daca au vreo noima toate cuvintele astea pe care le-am scris. In curand, intunericul asezat peste oras se va descompune in particule de praf si lumina…

Offline

Reintoarcerea la Bucuresti si la internet dupa un concediu de doua saptamani petrecut la Nehoiu te poate face sa vezi semnificatii ascunse pretutindeni, chiar si in mesajele offline adunate in lista de messenger.

Neamtz ® (08.08.2008 18:22:44): vand sistem boxe 5.1 genius 110 w RMS ! pret 2 milioane ! contact ntz77

Manoiu Florin (06.08.2008 20:36:13): meci amical: CSM Rm. Vâlcea - FC Arges 2 Pitesti 3-0 (2-0). Au marcat: Boroiban, Ariel si Câju (pen.)

Teodoru Adrian Bogdan (02.08.2008 20:32:57): In seara aceasta cu incepere de la orele 21 Asculta si tu 100% Dance Nation cu Radu Raculescu si Dj dARe / ntra pe www.intensemedia.ro si da click la Asculta LIVE / Prima emisiune interactiva , suta la suta , informatii , muzica buna si tot ceea ce ai nevoie intr-o seara de weekend! Aceasta emisiune este o avanpremiera astfel ca in curand veti afla ziua de transmitere a 100% Dance Nation

Ivan Alexandru (01.08.2008 19:38:57): fifa?mass

Myster Guve (01.08.2008 00:14:26): http://www.youtube.com/watch?v=Ka_eBOpLP_g&feature=related

andrei calin (29.07.2008 19:37:10): An arab at airport: - Name? - Abdul AlRazhib. - Sex? - Three to five times a week. - No, no, I mean male or female. - Yes, male, female, sometimes camel. - Holy cow! - Yes, cow, dog, even sheep. - But isn’t that hostile? - Horse style, doggy style, any style! - Oh dear! - No, no, deer run to fast!

uncas_andrei craciun (05.08.2008 14:34:48): 10 Motive ca sa te duci dezbracat la munca 1. Seful tau zbiara tot timpul: “Vreau sa-ti vad fundul aici la ora 8!” 2. Profiti de radiatiile emise de monitor pentru a tebronza pe tot corpul. 3. “Mi-ar placea sa contribui si eu, dar mi-am uitat portofelul in pantaloni!” 4. E un mod original de a demonstra tuturor ca nu esti dotat doar intelectual. 5. Poti sa iti adaugi in sectiunea profesionala, pe CV-ul si asa exagerat, “Dansator exotic”. 6. Vrei sa vezi daca e intr-adevar ca in vis. 7. Colegii nu-ti mai fura pixurile dupa ce au vazut unde le tii. 8. Distragi atentia de la faptul ca ai mai venit si beat la serviciu. 9. Da un sens cu totul nou expresiei “Iti sta parul aiurea!” 10. Nu-ti fura nimeni scaunul

fiore_roo (30.07.2008 12:36:13): Pentru toti sinistratii din Moldova (Botosani, Iasi, Suceava,)!!! Ajutatzi si vetzi fi rasplatitzi , o sticla de ulei , un pateu o paine sau o sticla de apa e tot ce vi se cere! Cautatzi corturile verzi ale armatei din orase!!! Va multzumesc in numele celor in cauza!!! Da mai departe daca esti om!!! [mass Alina Cristea: strangem alimente, apa si haine pentru cei care au fost afectati de inundatii.....ducem direct la familii miercuri prima transa....avem nevoie de orice puteti aduce> apa, haine, alimete neperisabile...va multumim 0742956692 MASSS dati mai departe pls

originala.danutza (09.08.2008 12:54:36): CaRe are mel de la Nek Claudia & DeMarco-Zilele se duc...buzz..plzzzzz ;X

Myster Guve (07.08.2008 19:44:20): vr si yo "age of mithology" ..pls....fac cinste ..

Teodoru Adrian Bogdan (05.08.2008 20:06:46): acum @ intensity fm ( www.intensemedia.ro ), emisiunea 140 Sharp, avec moi... Tech and Uplifting Trance , asculta si tu ! http://www.intensemedia.ro/

andrei calin (05.08.2008 13:57:56): John? Yes, sir! Adu-mi te rog, pianul. - Vreti sa cantati la pian, sir? - Nu John, dar mi-am uitat tigarile pe el si ma gandeam sa nu te deranjez pentru un fleac! (Hai ca am reusit)

andrei calin (05.08.2008 13:54:43): scuze. am gresit. am dat enter aiurea

andrei calin (05.08.2008 13:53:45): John?

Ivan Alexandru (03.08.2008 01:12:00): fifa?mass

Ivan Alexandru (01.08.2008 19:47:55): fifa?mass

Teodoru Adrian Bogdan (30.07.2008 21:02:13): Asta fiind primul mass al meu dupa 1000 de ani, macar aveti bunul simt sa-l cititi ... Primul : Vote Victor M @ www.blog.fasttrax.tv [ primul roman care are o piesa la emisiunea lui Pete Tong ] , Mass nr 2 : Intra si Asculta LIVE de la Orele 21 @ IntensityFM / Prima Editie Future Sound of Egypt cu Aly & Fila , prezentata de Radu Raculescu www.intensemedia.ro .... mersi eventual care doreste poate da mass-ul si mai departe. Multumesc si o seara placuta

Ic3GirL_Ic3GirL ic3girl (30.07.2008 00:00:31): pa lomeeeee am plekt la culkre

Cateva harfe

Textu asta nu e scris pentru cei cativa oameni care asteapta de mai multe luni sa mai bag ceva pe blog si nici pentru placerea mea de a scrie. E scris pentru harfele lu aia batrana si ale altor oameni, pe care mi le notez uneori in telefonul mobil si imi promit ca o sa le scriu intr-o zi. Si uite asa ma trezesc ca intru in submeniul viewnotes si imi apare memory full. Si trebuie sa sterg ceva si mi se pare ca ar fi nedrept ca harfele unor oameni sa se piarda in uitare odata cu apasarea unei taste de pe telefonul mobil. Asa ca ma pun pe scris…

De cand n-am mai bagat ceva pe blog am fost de mai multe ori la Nehoiu, cu trenul personal, amestecat printre navetisti murdari, babe impovarate cu sacose de rafie si vanzatori de articole diverse. Primele personaje care reinvie de pe ecranul telefonului mobil sunt doi muncitori care au urcat la Buzau si au coborat in halta Badila si care purtau o discutie pe marginea consumarii neasteptat de rapide a porcului de Craciun. “Gata porcu, zice unul din ei, in mai putin de o luna jumate l-am dat gata”. Celalalt, nebarbierit si cu un fes negru, marca FILA, indesat pe cap, incearca sa anticipeze din experienta cum s-a petrecut risipa: “Da-i si lu ala, da-i si lu ala”. “Da, de unde, vine raspunsul neasteptat, n-am dat la nimeni, l-am mancat eu pe tot. A facut nevasta-mea sarmale din doua in doua zile, stie ca-mi plac. Ia uite ce m-am ingrasat, zice omul apucandu-se cu mainile de burta, de-acu, de cand am taiat porcu!”. Cei doi sunt intrerupti de un individ aparut din senin, care le vara sub nas un teanc de sosete. Muncitorii refuza insa cu o miscare din cap, iar omul cu sosetele se intoarce spre mine, adaptandu-si oferta dupa infatisarea mea ceva mai moderna: “Telefoane, sefule, telefoane ca lumea!”. Refuz politicos si vanzatorul isi continua incercarile cu o baba din spatele meu, infasurata intr-un batic negru: “Sosete mamaie, cinci lei patru perechi. Ia-le ca tine cald!” Batrana pune mana pe marfa, vrand parca sa verifice cumva afirmatia de mai devreme, dar pare destul de rezervata. “Innoieste-te, bre, ca ai muncit. Nu meriti si mata o pereche de sosete ca lumea?!”. Baba ramane in dilema o vreme, parand sa se gandeasca la cat de mult a muncit si la cat de mult merita sosetele care tin de cald. In cele din urma scoate o bancnota de 5 lei si o intinde individului, care o inhata cu gesturi aprobatoare: “Asa, bre, innoieste-te ca meriti!”.

La Nehoiu o vizitez, de fiecare data cand merg, pe aia batrana, care ramane intr-o forma de invidiat la cei 67 de ani impliniti. Prima data ma anunta cine a mai murit: “Ieri a-ngropat-o pe ma-sa lu Cartof. A murit, gata. Acuma il mananca viermii pe fiu-su. Nevasta-sa e in Italia cu copiii si el a ramas ca un prost. Nu-l ajuta Dumnezeu, ca o facea cum ii venea la gura pe biata ma-sa. De 8 martie s-a dus la ea la geam si cica i-a zis: Sa-mi sugi pula, mama! Asa, de ziua ta. Si ea ar fi zis saraca: Bine, mama. Multumesc!. Gaia-l mananca acuma, ca nici nu munceste, nici nimic. Numa bea si atata!”. La tara moartea e complicata si are multe aspecte. Mitica, spre exemplu, era un om mic de statura, dar harnic. Avea doi magari cu care ii ajuta pe oamenii din sat la diverse treburi. In urma cu niste ani a murit, alegand sa se spunzure de o funie atarnata intr-un prun. Lumea a zis atunci ca dintre toti pomii fructiferi pe care ii avea in gradina alegerea prunului nu a fost intamplatoare: “Ii placea lui tuica de pruna”. Mitica nu a disparut insa asa de usor din amintirea consatenilor sai, nevasta lui ramanand in continuare, chiar si la multi ani dupa decesul sotului, Maria lui Mitica cu magarii. A mai fost si suferinta impresionanta a magarului Stelu, caruia nu i-a mai placut nici iarba, nici nimic altceva, si a hotarat sa-si dea obtescul sfarsit la numai doua luni dupa moartea stapanului. Acum, la vreo sapte ani de la acele evenimente, Mitica a revenit in forta. “A murit femeia lu Mitica cu magarii - m-a anuntat mamaie - a luat-o dupa el. L-a dezgropat sa-i faca inmormantarea de sapte ani si l-a gasit intreg, nu putrezise deloc. Greseala mare a fost ca a bagat in groapa si sicriul care il pregatise sa-i puna oasele. L-a bagat gol deasupra lui si la nici trei luni a murit. A luat-o dupa el, vorbeste toata lumea. Nu trebuia sa bage si sicriul gol in groapa. Asta a fost greseala mare”.

Ma cam dor ochii, dar scriu in continuare. E misto sa scrii fara sa-ti pese de numarul de semne in care trebuie sa te incadrezi sau de cati de i trebuie sa pui la sfarsitul unor cuvinte. Si aici intervine iar aia batrana pentru ca daca unii au invata de la bunici povestile lui Ion Creanga, eu am invatat de la mamaie ca uneori e mai bine sa ti se rupa de reguli decat sa le respecti, indiferent ce o sa creada lumea. Ea a divortat de cinci barbati intr-o vreme in care a desface o casatorie era un act strident si condamnabil indiferent cat de intemeiate erau motivele. Interpretarile sunt diferite: lumea zice ca a fost curva, ea zice ca n-a fost proasta sa creada in generalitatea sloganului “femeia trebuie sa indure”. Eu cred ca adevarul e undeva la mijloc. Si tot ea mi-a dezvaluit cand aveam vreo sapte ani, intr-o dimineata de Ajun: “Nu exista, ma, nici un Mos Craciun! Du-te la sertarul ala mare din camera buna si vezi ca ce-o sa-ti puna in brad diseara acolo e”.
Mamaie ramane la fel de neatenta cu regulile chiar si acum, la 67 de ani. Pentru ca in duminica de Ziua Crucii e sarbatoare mare in Postul Pastelui si e pacat mare daca mananci de dulce. Am gasit-o insa mai bine dispusa ca niciodata, asteptandu-ma cu un pet de bere “Ciucas” pus la rece si cu gratarul incins, gata sa primeasca micii care asteptau intinsi pe o tava alba de plastic. Iar asta nu o impiedicase ca in ziua anterioara sa mearga la biserica, la slujba de pomenire a mortilor, pentru a-si indeplini indatoririle fata de cei raposati, pentru ca asa cum a caracterizat-o candva cuscra din Lunca “ o fi ea cum o fi dar pentru morti isi da viata!”

Mamaie e o femeie cu intentii bune, annihilate insa, de multe ori, de recunoasterea sincera a trairilor interioare. In Vinerera Mare a vrut sa tina post negru, sa nu puna nimic in gura, dar pe la doispe i s-a facut rau si a trebuit sa manance. A mancat cu post! In timp ce imi povestea cum era cat pe ce sa pice din picioare, asa de rau i s-a facut, o vecina cu care se are ea bine a aparut cu un cozonac mare si frumos, abia scos din cuptor. Chiar daca ii place sa le manance, mamaie nu s-a omorat niciodata cu pregatitul prajiturilor, asa ca a rugat o vecina sa-i faca un cozonac pentru Paste. Femeia cu cozonacul s-a intors la treburile ei si am ramas doar eu si aia batrana, cu narile invadate de mirosul placut al cozonacului asezat pe masa. “Cozonacul e bun cald”, zice mamaie ca un fel de preludiu, neindraznind sa treaca la subiect. Mai trec cateva minute, dupa care ma intreaba: “Tu ai postit azi?”. Raspunsul meu negativ a fost hotarator. “Hai sa mancam, ca doar n-am omorat pe nimeni”. A taiat cozonacul si am mancat amandoi mai mult de jumatate. “E bun tare! Pana la urma il mancam pe tot, ca pentru Paste cumpar altu de la magazin. Asta facut in casa e bun cald. Eu mananc ce-mi place, nu ma intereseaza nici de colesterol d-ala, nici de nimic. Nuta nu-i proasta, baga la ghiozdan!”, zice aia batrana dupa care izbucneste in ras. Mai mancam cate o felie, iar bucata minuscula ramasa pe masa din cozonacul initial pare sa-i produca o oarecare cainta, intrucat isi muta felia de cozonac in mana stanga si incepe sa se inchine cu evlavie privind catre cer: “Doamne, Maica Domnului, iarta-ne Doamne ca suntem prosti!”.

Despre iubire...

As putea sa scriu despre multe lucruri in seara asta, dar n-are rost sa ma ascund. Oricum as da-o gandurile mele s-ar intalni in tine, ca bisectoarele unui triunghi in centrul cercului inscris. Problema e ca despre tine nu stiu ce sa scriu, esti singurul lucru care imi scapa printre taste, precum raspunsurile printre semnele de intrebare. As putea sa scriu insa despre un barbat masiv, cu parul carunt, pe care l-am vazut eu in metrou citind “Povestiri adevarate”. Si domnul asta pe care l-am vazut eu in metrou si din aspectul caruia nu puteai deduce nimic privea cu atentie sub titlul urias, inserat cu litere rosii: “Amantele isi petrec intotdeauna Sarbatorile singure”. Ma dor ochii, dar as vrea sa mai scriu. Nu stiu ce, dar as vrea. Sa mai scriu cateva randuri si apoi sa adorm, lasand textul asta neterminat pentru ca ma dor ochii, cum si-au lasat marii scriitori romanele neterminate pentru ca n-au mai avut zile. As putea sa scriu cum am plans eu singur intr-o camera de camin, cu lacrimile alunecandu-mi pe obraji si cazand peste piureul incalzit pe resou. Imi trimisese mama pachet pe autobuz si cand soferul a deschis grabit trapa aia de la bagaje am luat altul din greseala. Mi-am dat seama dupa ce plecase. De la Piata Victoriei pana la Filaret am injurat in gand incercand sa-mi ascund tristetea. Ma gandeam cum o sa-i spun mamei ca n-am luat pachetul si ei o sa-i para rau de mancare. O sa-i para rau pentru ca o facuse pentru mine. La Filaret l-am recuperat si m-am intors la camin. Era o sacosa de rafie cu fermoar. Pe sacosa mama lipise cu scoci un bilet pe care scrisese numele meu, ca sa nu iau alta din greseala. Mama a facut sapte clase si scrie urat, mai ales cu litere de tipar. Se jeneaza cu scrisul ei. Cand eram acasa si trebuia sa scrie vreo cerere sau vreun bilet de Liturghie, ma ruga pe mine. Acum, teama ca as fi putut rataci pachetul fusese mai puternica decat jena. Am privit bucata aia de hartie pe care mama zgariase cu litere strambe numele meu si m-am gandit ca n-a avut pe cine sa roage sa o faca in locul ei.

Mama nu mi-a cumparat niciodata nimic de ziua mea, nu m-a asteptat in curtea scolii cand am dat bacalaureatul sau capacitatea, nu m-a ajutat niciodata la teme si nici nu m-a sfatuit ce scoli sa urmez. Imi zicea de fiecare data: “tu stii mai bine”, iar vorbele astea nu porneau din indiferenta, ci din inteligenta si lipsa de egoism a omului simplu care intelege ca vremurile pe care le traieste l-au depasit. Sunt multe situatii in care mama nu s-a comportat ca celelalte mame si, poate tocmai de asta, sunt multe situatii in care nici eu nu ma comport ca ceilalti oameni. Ea m-a invatat, fara sa stie, ca in iubire nu exista reguli. Nu exista zile speciale, nu exista cuvinte sau gesturi obligatorii si nici dovezi incontestabile. Ce exista nu prea se stie, e un lucru care ne scapa printre taste precum raspunsurile printre semnele de intrebare. Un lucru care ne scapa printre cuvinte si gesturi marete pentru ca sa-l descoperim apoi printre taceri si sacose de rafie.

E tarziu. As putea sa mai scriu despre multe lucruri in seara asta, dar, asa cum ma asteptam, textul asta va ramane neterminat. Pentru ca ma dor cumplit de tare ochii si pentru ca am avut curajul sa-i dau un titlul atat de surprinzator…